Redefinitoria creaţie

Cerul se aprinde-n miez de noapte,
Întrebări se rostuiesc în vis,
Adevărul răscolit de şoapte
Are un însemn deja promis.

Pe deasupra morţii-i valul vieţii,
Ce va fi urmează-a se-mplini,
Noi, striviţi de pragul dimineţii,
Înţelesuri noi vom regăsi.

Răspicat şi ferm, prin amănunte,
Stelele vor da sentinţa lor,
Să simţim că dărâmăm un munte,
Printr-un simplu joc al faptelor.

Să deschidem poarta ferecată,
Răsturnând al râurilor vad,
Ca ştiind, când zori se arată,
Noi să nu fim stelele ce cad.

Pe de-a-ntregul să dorim lumina
Ce ne dă îndemnul absolut
De-a uita că e a noastră vina,
Când mereu privim către trecut.

Din lumina stelelor mărunte
Să refacem dărâmatul munte.

Decembrie revenind

Decembrie revine din trecuturi
Cu iz de împliniri, ca un ecou...
Demitizând absurde absoluturi,
Ne-arată drumul... Şi e unul nou!

Şi vine iarna, vine mai devreme,
Trecându-ne speranţele în vis,
Principial şi nu prin teoreme
Transformă în real tot ce-i promis!

Din întrebări ce nu le-am luat în seamă
Ni se reface rostul necesar,
Uita-vom şi de piedici şi de teamă,
Să vrem să ştim că nu avem hotar.

Şi dacă-i frig se simte-a fi caldură
Acolo unde fi-va să trăim,
Nici timpul n-o să aibă o măsură,
Un infinit ni-i dat să ne iubim!

Consensual banal

Ni-i toată viaţa un consens banal,
Trăiri, gândiri şi un absurd real,
Trecutului furăm tot ce-i greşit,
Denominând prezentu-n mod minţit.

Aducem şoaptei sensul de mister
Şi ochii-i ridicăm mereu spre Cer,
Uităm ca viaţa poate-a se-mplini
Doar dacă drumul nu ni-l vom opri.

Forţând hotarul zilei de apoi,
Uităm că mai există cifra doi,
Şi îngheţând sub gerul timpuriu
Ne vom trezi când fi-va prea târziu?

Real simţind putem trăi real,
Putem fi noi eternul ideal,
Chiar dacă unii cred că viaţa-i troc,
Eu nu mă tem să spun că am noroc!

Iarnă mai devreme

Vine iarna, se cunoaşte,
Ţi-am mai spus şi iar îţi spun,
Şi-ţi mai spun că vei renaşte,
Şi e vremea să m-adun.

Ploi de toamnă se arată,
Pun însemn de rod bogat,
Tu, cu vorba-ţi minunată,
Îmi redai ce mi s-a luat!

Eu, din pragul vremii mele,
Îmi fac palmele căuş,
Te voi duce pân’ la stele,
Să-ţi fiu sprijin în urcuş!

Vine iarna mai devreme,
Unii parcă se ascund,
Însă n-ai de ce te teme,
Timpul vechi e muribund.

Într-o seară, următoarea,
Vom păşi pe podul vieţii,
Cu accente pe-ntâmplarea
Din pridvorul dimineţii.

Azi spun vorba, mâine fapta
Va fi ţel, va fi reper,
Tu, înnobilându-mi şoapta,
Ne vei readuce-n cer.

Vine iarna... Uite vine,
Drumul ne va fi mai clar,
Timpul nu se mai abţine,
Pune semne-n calendar.

Drum prin destin

De-atâtea ori am scris, în viaţa-aceasta,
Din întâmplare, tot ce va urma,
Dar, temător, să nu atrag năpasta
N-am spus că totul fi-va doar aşa.

Chiar dacă-aş fi putut să dau de veste,
Am preferat să stau retras, distant,
Am vrut să fie totul o poveste
Ce-mi apărea în gânduri, obsedant.

Şi mi-a mai fost să cred că nu e bine
Să se tot creadă că aş vrea ceva,
Că aş adauga doar ce-mi convine
Ca toate să urmeze spusa mea.

Şi multe nu le-am spus, deşi m-aş duce
În orişice proces, ca acuzat,
Cu-n jurământ pe tot ce-i sfânt, pe cruce,
Cerând, de mint, să fiu executat.

Şi n-aş vorbi de ceea ce-mi convine
N-aş cere şanse-n vorbe ticluite,
Aş cere să se spună: despre mine
Am folosit sintagme măsluite?

Acum vorbesc... Nu am nici o-ndoială,
Şi nu mai simt că aş avea opriri,
Că pot, cu o voinţă colosală,
Să dau de veste marile-mpliniri.

Şi uit să mă mai tem... Şi tot şoptesc,
Lumină simt... Lumina o iubesc!

Dorindu-te să te iubesc

Te-aş iubi pe roua dimineţii,

te-aş iubi pe creasta unui val,

Te-aş dori ca pe-o-ntâmplare simplă,

aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare

între plus şi minus infinit;

Răzvrătind miracole de viaţă

pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,

te-aş iubi pe treceri între munţi,

Să te am ca zbor de împlinire,

să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire

ca să-mi fii un pas mereu spre cer,

Învrăjbind un pas al vieţii noastre,

odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,

te-aş iubi la ceas de înserări,

Te-aş dori în zori încă odată

într-un pas visat prin întâmplări.

Trăire ca mireasă

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Asta-i vremea altui început,
Drumul merge-ntr-una spre acasă,
Punctu-i pus... Trecutul e trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenească,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare,
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens, să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Vremea noastră e la început,
Drumurile merg înspre acasă,
Casa fară urme de trecut.

Continuarea către nesfârşit

Nu te vreau de gând fardată,

nu te vreau decât cum eşti,

Îngereasca ta privire

îmi aduce vieţii veşti...

Ai tristeţea peste suflet,

vreau tristeţea să-ţi alung...

Poate a fost prea lung drumul...

însă vin... Şi vin... Ajung!

Cine mi te-a pus în palme

a ştiut unde te-a pus,

Vin să te cuprind în braţe

şi-amândoi să mergem... sus!

Din lumină noi clădi-vom

un castel izbăvitor,

Vom trăi acolo viaţa,

n-ai să mă mai laşi să mor!

Ne vom fi în clipa zilei,

clipele ne vor a fi,

Ni-i destinul scris în ceruri,

amândoi, vom izbândi!

Mai presus de întrebare

noi ne suntem un răspuns

Ce ne-arată viitorul

nefardat... nicicum ascuns!

Mici, răzleţe, gânduri fade

ne-amintesc despre trecut,

Însă stelele ne-arată

tot ce este de făcut.

Lasă-te cuprinsă-n braţe,

lasă-te cuprinsă-n gând,

Sufletele-s în pereche...

Le mai vrem cumva plângând?

Eşti mireasa mea în ceruri,

iar aici un dar divin,

Vino, hai, vino la mine

Şi aşteaptă-mă că vin!

Despre tine, eu...

Ştiu că n-ai rostit cuvinte,

ştiu că n-ai promis nimic,

Eu rostesc ce-mi vine-n minte,

nu gândesc, nu mă complic,

Îţi e frică de-o idee,

însă ştii ce e real,

Eşti un om şi esti femeie...

Vis, şi ţel, şi ideal.

Nu-i nevoie de cuvinte,

ştiu că-mi eşti darul promis,

Eu rostesc ce-mi vine-n minte,

nu gândesc, dar cred în vis,

Te privesc, te vreau, te caut,

iar şi iar, deja-i normal,

Eşti un om şi eşti femeie...

Vis, şi tel, şi ideal.

Leac şi drog

Îţi mai aminteşti, iubito,

când ţi-am spus că te iubesc,

Şi ţi-am spus că vremea trece

spre a fi totul firesc,

Că pârleazul nu e poartă,

dar mai repede e prag,

Şi-l vom trece împreună

fără a ne da-n vileag?

Ţi-am mai spus că nu există

decât drumul ce-l simţim,

Ce, pe-o parte, se bifurcă,

iar pe alta îl unim.

Că prin sensul giratoriu

poţi să mergi doar într-un sens,

Dar noi mergem înainte

cu destinele-n consens!

Îţi mai aminteşti, iubito,

că ştiam că tu mă chemi,

Şi-ţi spuneam că nu e timpul

nici să plângi, nici să te temi,

Că-ţi simt lacrima durerii

încrustată în obraz,

Dar sunt drogul tău şi leacul

şi îţi stau de veghe, treaz?

Ţi-am mai spus că pot să vindec

rănile ce nu se văd,

Ascunzându-ţi că ţi-e drumul

nu spre cer ci spre prăpăd,

Că şi noaptea de-i furtună,

ziua-ncepe tot în zori,

Noi vom merge mai departe,

fără griji, fără erori.

Trigonometica normalitate

Urcuşu-i greu când coborârea-i mare:
Trigonometric e perfect normal,
Chiar plus şi minus poate fi egal,
Ceea ce-i mic se poate a fi mare.

Din absolut, din orizonturi frânte,
Vin valuri, valuri, umbre peste cer,
Şi gândurile mor de-atâta ger
Şi munţii-ncep din nou să se frământe.

Urcuşul pentru unii-i tot mai greu,
Când totu-i plat şi fără perspectivă,
Iar adevăru-i o minciună agresivă
Pentru acei ce spun minciuni mereu.

Din ceruri, noi...

Din ceruri ne-a venit acum poruncă
De a-mplini al drumului îndemn,
Şi-n viitor, fără să vrem ne-aruncă,
Făcându-ne un jurământ solemn.

Puteam privi spre cer încă o viaţă,
Puteam dori absurdul infinit,
Dar s-a-ntâmplat ceva-ntr-o dimineaţă
Şi spre-mplinire drumul ni-i pornit.

Şi mi-a fost dat să-ţi înţeleg chemarea,
Ca semn ştiut, ca prag şi ca hotar,
Şi tot la fel de bine ştiu urmarea
Ce e de mult înscrisă-n calendar.

Nimic nu e ascuns de-ţi crezi simţirea,
Când ochii-ţi voi privi ştíind că dormi,
Când dimineaţa vei trăi iubirea
Ce-ţi dă putere lumea s-o răstorni.

Mărturie despre noi

Iubindu-te, depun o mărturie,
La orice judecată de apoi,
Că tot ce-a fost şi ce va fi să fie
Arată ce înseamnă viaţa-n doi.
...
Un vers sublim, o-ntreagă poezie...

Iar când mă-ntreb ce-a fost şi ce e bine,
Mi-asum, fără-ntrebări orice păcat,
Şi seara am să pot să vin la tine
Să simt că pot dormi mai împăcat.
...
Că mi te-ai dat şi viaţa-mi ţi-aparţine.

Privindu-ţi gândul ştiu că ne desparte
Doar noaptea care cade-acum grăbit,
Dar viitorul nu-i deloc departe,
Chiar dacă simţi că timpul s-a oprit.
...
Remember necesar ori semn de carte.

Şi-ncepe noaptea ce-i deja prea lungă,
O noapte-n care focuri se aprind,
Ca până-n zori la ceruri să ajungă
Şi să ne-arate ca trăim trăind.
...
Zorii de zi spre viaţă ne alungă!

Ca om, de veghe

Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa.

Şi fruntea sus, în astă dimineaţă
Priveşte zorii... vezi că e senin,
Niciunde, nici în munţi nu mai e ceaţă,
Şi crede-mă, doar vremuri bune vin.

Mai fă un pas şi lasă totu-n urmă,
E timpul vieţii, hai să îl trăim,
Un lanţ se rupe... răul tot se curmă,
Dă-mi mâna, răsăritul să-l privim.

Aşa a fost să fie, dar priveşte,
Faci pasul pe o treaptă către cer,
Şi chiar furtuna, vezi, se domoleşte,
Şi-n albul iernii, cerului te cer.

Stai liniştită, vine altă vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa...