Înainte știutor

Se tot întâmplă, evident, să știu
Ce definește clipa următoare
Ce vine nici devreme, nici târziu
Și nicidecum nu e întâmplătoare.

Din viitor aduc, zici tu, ciudat,
Povestea ce îți pare ireală
Și care, îți tot spun, că s-a-ntâmplat
Iar tu aveai doar urme de-ndoială.

Lipsita piesă-a vieții, ca și joc,
E de ajuns să pună-n evidență,
Conturul mărginirilor de foc
Și-a faptei urmă, gravă prin absență.

Într-un anume sens te miri că spun
De parcă de nimic, din tot, nu-mi pasă
Și mă asemeni cu un biet nebun
Ce-și crede umbra nopții mare casă.

Puteam să fiu de multe ori grăbit
În mânuirea marilor cuvinte
Ca să-ți vestesc că-i timpul nimerit
De-a trece peste-al vieții prag, fierbinte.

Și-aș fi putut să fiu mai răbdător,
Să las mai mult să treacă de la mine,
Când deturnând al faptelor decor
Vorbeam de vremea care, fără veste, vine.

Nici eu nu știu cum sunt, nu mă gândesc
De merg pe renunțarea la tăcere
Sau dacă, renunțând să prevestesc,
Dau clipei rezonanțe și putere.

Chiar dacă e târziu, eu tot adun
Tăcerile-mi și vorbele curmate,
În versuri, printre strofe, le tot pun
S-ajungă-a fi știute, cândva, toate.

Restul comparativ

Din multele idei ce le-am avut,
În care te-arătai la fel ca mine,
O mult prea mare parte s-au pierdut,
Trecut doar au, doar el le aparține.

Aveai un gând, ziceai, înălțător,
Plin de esențe și continuare,
Denunțător al falsului decor
În care nu-i nimic la întâmplare.

Și te-arătai având mereu porniri
Spre fapte cu urmări fără tăgadă,
Simbol al unui vis de reveniri
La adevăr ca unică dovadă.

Noi, amândoi, absurdități zdrobind,
N-aveam idei deloc preconcepute,
Ne regăseam dorințe potolind
Prin forme doar de clipă cunoscute.

Mă mir și eu cum toate s-au schimbat,
De-au devenit cu totul virtuale,
Și ai căzut, din nou, într-un păcat
Ce te-a lăsat cu traume morale.

Totul e-acum descris a fi invers,
Configurat să-ți fie ție bine,
Ca să-ți creezi un soi de univers
În lumea ce o știi că-ți aparține.

Cu tine-i clar, nimic nu pot să fac
Decât un târg de indecente fapte,
Dorinței să ne fim un simplu leac,
Fie că-i miez de zi sau miez de noapte.

Pricepere deplină știu că ai,
Fără să vrei a ști de renunțare,
Convinsă că al nopților alai
Sunt clar consens al clipei de-nălțare.

Putem fi doar numiți cei doi amanți
Ce-și satisfac instincte și dorințe,
Clar potriviți, deloc extravaganți
Mânați de mari, comune, năzuințe.

Îți sunt sortit spre tot ce ai nevoie,
Și dată-mi ești nevoii panaceu,
Ca-ntotdeauna, doar din bunăvoie,
Să mi te vrei și să te am doar eu.

Văzător prin vise

Spun unii că din vise află multe,
Și visul vine pur întâmplător,
Spre cei ce pot altfel să în asculte,
În trecerea-i mereu spre viitor.

Pornit din minte și ajuns în minte
Cuvântul are rol fără cusur,
Și, chiar mai mult, ia faptei înainte
Făcând-o vinovată de sperjur.

Visez și eu, uitând să îmi fac vise,
Văzând văd cuvintele vorbind,
Văzând mințite faptele promise,
Și tot mai mult, pe tot mai mulți, mințind.

Mai mult de-atât, în vise mi se-arată
Pe cei aleși a-mi fi trimis reper,
Avându-și mintea, prin nevoi, curată,
Și sufletul căutător spre cer.

Vorbire fac și nu își au motive
Într-un banal și simplu interes,
Și îmi vestesc sintagmele native
Ce mi se-aruncă, zilnic, în exces.

Cuvintele mă dor și-s dureroase,
Contrariind al faptelor firesc,
Foloasele schimbându-le-n ponoase
Cu iz răzbunător, neomenesc.

Alții le spun pe cele ce-s ușoare,
Din vise știu ce încă-mi e ascuns,
Din ele-mi vin idei întâmplătoare
Ca întrebări pornite din răspuns.

Eu nu mai spun, dar visele-mi spun multe,
Și aflu multe chiar întâmplător,
Le spun și eu celor ce vor s-asculte,
Dar mulți îmi spus că-s visător.

Uitare de efemer

Să fim noi doi, când noaptea și-ntâmplarea
Ne va vesti că suntem cum ne vrem,
Că ne dorim mereu împreunarea
Oricum ar fi, rasplată sau blestem.

Sub geana clipei să-ți presimți dorința
Sânii-ți să-i am percepției motiv
De-a confirma, prin tot ce sunt, credința
Că suntem în consens imperativ.

Când coapsele arzând și tremurânde
Sub palmă-mi se vor face arc boltit,
Cu buzele de-atâta dor flămânde,
Gustul să-ți simt de fruct, acum, oprit.

De teama de a pierde vreme multă,
Să-mi ceri să-ți duci privirea înspre cer,
Să poți să vezi cum gândul meu te-ascultă
Uitând de iluzoriul efemer.

În jocul vieții prinși, fără zăbavă,
Prin profunzimi să trec spre alt tărâm,
Săltând în ritm de val, ca o epavă,
Ca nu cumva opriri să hotărâm.

Să ne lăsăm priviți de Carul Mare
Și dați exemplu gândului curat
Ca neavând opreliști ori hotare
De-a dărui ce nouă dar ni-i dat.

Tu să m-asculți când depăn o poveste
Din deslușirea marelui secret
Al stelelor ce cad fără de veste
Uitând să aibă, de-nălțimi, regret.

Și-așa o altă noapte să se-ntâmple
Cu tot cortegiul marii ei vestiri,
De timpul când ninsorile pe tâmple
Vor fi dovada unei mari iubiri.

Portret cu fapte

La cum te știu n-aș spune că nu vrei
S-avem o noapte lungă, furtunoasă,
Simțindu-te femeie-ntre femei
Dar ridicată-n rang de prea-frumoasă!

Și nu ai vrea să n-ai întâiul pas
În a vesti sfidarea unei clipe
Ce nu mai știe unde a rămas
Ideea de împingeri în risipe.

N-ai sta deloc în timp de așteptări,
Lăsându-mă dorința de-a-nțelege,
Prin gestica fireștilor chemări
Spre făptuiri în omeneasca lege.

Și chiar când sânii, jumătate goi
Sub palmă-mi vor începe să zvâcnească,
Îți vei preface pasul înapoi
Vestind împreunarea cea trupească.

Te va grăbi al pântecului dor,
Când va simți că-l lași prea mult s-aștepte,
Chiar când ți-arată cât de doritor
Tendința lenevirii să-și îndrepte.

Așa va fi să-mi faci, în voie, drum
Spre a trăirii-ntredeschisă poartă,
Simțind al clipei somptuos parfum
Ce nu se vrea altcuiva să se-mpartă.

Nici o secundă nu-și va vrea pierdut
Esențialul rost de răscolire
Prin tot ce-nseamnă sensul absolut
Al dăruirii vieții, prin iubire.

Și-ai să te vrei continuu portstindard
Al clipei ce și ție-ți aparține
Când pântecu-ți ia foc și-n el îmi ard
Dorința de-a mă ști mereu în tine.

Echivalent egal

Nimic nu e schimbat, nimic nu-i nou,
De mii de ani din rău în rău se merge,
Cel rău se-arată pururi ca erou,
Semnele urii nimeni nu le sterge.

Iisus e răstignit de mii de ori,
Scuipat și îndemnat la pocăință,
Înspre tăgada care dă fiori
Numindu-se, cu drept luat, credință.

Și semnul unor crunte îndoieli
E întărit, în formă, ca și cruce
Ce prin temeiul altor rânduieli
Pune motivul vieții la răscruce.

Pietrele curg și mai mereu lovesc
În cei ce au neînsemnata vină
De-a crede că e drept, ba chiar firesc,
A scoate adevărul la lumină.

Cei imorali sunt mari judecători
Ai celor ce iau viața ca atare
Și chiar comit, fără să vrea, erori,
Seduși de prea lumeasca întâmplare.

Cu vorbe multe, unii cred, conving,
Că mintea-i tot ce omul folosește
Și-n orice urmă fapte se disting
Și se distinge omul cum gândește.

Spiritual, și-acum, e defenit
Cel ce respectă legea omenească
Și definește totu-nchipuit
Lăsându-se a fi mereu o mască.

Și tocmai ei îndeamnă la loviri
Și de-i nevoie judecă trăirea
Admonestând concretele simțiri
Redefinind, în mod mârșav, iubirea.

Nimic nu-i nou, nimic nu e schimbat,
Omu-i cuprins de teamă și furie,
Și, mincinos, se-arată revoltat
De mult lipsita viață-n omenie.

Persistența în continuu

Persist mereu în nebunia mea
De-a te iubi și dincolo de moarte,
Fără a cere vieții altceva,
Fără a-mi vrea alt drum, în altă parte.

Unii îmi spun că vremea de-a iubi
Are și ea o limită firească
Și nu am cum de ea a mă feri,
În viața ce-i, în orice fel, lumească.

N-am temeri însă, multe-am auzit,
Și ochii multe mi-au putut să vadă,
Pe seama lor mă simt îmbătrânit,
Deși n-am timpul, ca real, dovadă.

Când unii spun că timpu-i un topor
Ce taie chiar și urmele de rană,
Mă-ntreb de ce atâția oameni mor,
Negând, din greu, condiția umană.

Iar întrebarea e fără cusur,
Răspunsul încă e-n alternative
Împrumutând idei ce-i dau contur,
Când efemer, când fără perspective.

Dar, totuși, eu, în felul meu absurd,
Oricât vorbește neamul tău, prin spate,
Mă vreau, orgolios, la fel de surd
Ca cel ce-n fapt mult prea puține poate.

Și poate-ți par confuz, contradictoriu,
Extravagant în formă absolută,
Cel ce declar și duc în derizoriu
Conceptul de contrariu în dispută.

Dar tot persist, în nebunia mea,
Să te iubesc, să cred continuu-n tine,
Fără să cer la viață altceva
Decât să-ți fie, omenește, bine.

Faptele ideilor

Vezi, domnisoară, suntem doi damnați,
Cu vrută sau mai mult nevrută vină,
Chiar dacă adevăru-i la lumină,
De mulți netrebnici, totuși, condamnați.

Un terchea-berchea, mult lenevitor,
Ce bărbăția-și are fantezie,
Prin judecăți îți pune-n seamă, ție
Trecutul plin cu taine de omor.

Iar mie, cu invenții ca motiv,
Vine să-mi ceară multă socoteală
O ea ce chiar și la vieții școală
Și-a pus prostia-nsemn definitiv.

În ochii tăi văd lumi ce n-au contur,
Dar și pe ține prinsă de cutume,
Când pun accent cei ce nu-ți spun pe nume,
Rănindu-te cu tonul lor prea dur.

Și ochii-ți plâng și-n altă parte fug,
Cu deznădejdea ultimei speranțe
Într-un decor lipsit de circumstanțe,
Arsă, de dor, pe al dorinței rug.

N-avem ce face, timpul să-l grăbim
Nu vom putea, nu ni-i la îndemână,
Însă absurdul poate să rămână
Într-un trecut pe care să-l zdrobim.

Căci tocmai timpul a făcut altfel,
În contra-a tot ce dat e să se creadă,
Punându-mă poveștii drept dovadă,
Lăsându-te poveștii ca model.

Când faptele pun bază pe idei,
Avem o șansă, o reală cale,
În tot ce-nseamnă clipele reale,
Să fii, simțind, femeie-ntre femei.

Să ne iubim, să fim un clar contur
Fie că-i zi ori miez, târziu, de noapte,
Și regăsiți în tot ce-nseamnă fapte
Ce, prin urmări, sunt fără de cusur.

Suntem, prin vorba lumii, doi damnați,
Dar drumul nostru fi-va prin lumină,
Ne vor găsi, și mai târziu, o vină,
Și fi-vom, împreună, condamnați.

Decont de criză

Chiar dacă azi ne-am rupe viața-n două,
Uitând să mai plecăm pe-același drum,
N-ai să ajungi vorbind de-o viață nouă,
Mereu vei fi cu mine, ca acum.

Oricând, în miez de fapte, o-ntrebare,
Îți va zdrobi simțirea cu peceți
Făcând să simți că-n orișice urmare
Mă porți în pântec pentru zeci de vieți.

În vise vei mai spune că-ți e bine,
Și-ți vei dori într-una să visezi
Tocmai atunci când vei fugi de mine,
Spunându-ți că nu-i cazul să mă vezi.

Știindu-mă veghindu-te în noapte,
Vei tot gândi că nu e drept să vrei
Să te-nsoțești cu mincinoase fapte
Și să te minți că n-ai alte idei.

De-ar fi s-alegi acum o altă cale
Convinsă că îți poate fi reper,
Trezite se vor vrea idei banale
În contul adevărului din Cer.

N-ai cum să fii mireasa unor clipe
Ce nu îți e venită ca și dar,
Cel mult de poți deda unei risipe
Spre pierderi de speranțe în zadar.

Va fi să-ți fie soarta însă dreaptă,
Și n-ai să poți departe să te duci,
Știind că-n tine cel ce sunt te-așteaptă,
Dându-ți motiv să nu stai în răscruci.

Nimic nu-ți poate fi întru schimbare,
În tine sunt, cu tot ce-s eu, totem,
Doar riști înspre o viață viitoare
O binecuvântare în blestem.

Teasc de clipă

Să stăm în munți și-n fiecare seară
Să ne simțim trăind ca într-un templu,
Privindu-te să știi că te contemplu
În forma ta, de vieți începătoare.

Și să mă simți cu foame și cu sete
De trupul tău, fierbinte, zvâcnitor,
De-al clipei gând, deloc surprinzător
Când mâna-mi ia voinței înainte.

Să stăm așa și să vorbim de toate
Gustu-mi să-l simți, lăsându-mă să gust,
Prin coridorul umed și îngust,
Trăirea unor vise nevisate.

Și-n miez de noapte ochii înspre stele,
Pătrunsă-n profunzimi, să ți-i ridici,
Jurând că n-ai de ce să te dezici
De ruperea absurdelor zăbrele.

În sus, în jos, oricum ți-ar fi mișcarea,
Când gându-și ia repausul firesc,
Să-mi fii speranța visului lumesc
Că în destin ni-i fapta și urmarea.

Menind istorii cum e dată soarta
Prin ce însemni, prin tot ce e să-nsemn,
Să fim mereu simțirilor îndemn,
Uitând eșecul, neputința, cearta...

Acolo-n munți, pe unde nu ne știe
Privirea unor ochi prea-ntrebători,
Expresia fireștii sărbători
Seară de seară să devin, eu, ție,

Și-ntru reala vieții împărțire,
Seară de seară, pe al clipei teasc,
În tine să mă știi și să renasc
Din gândul tău și-a vieții regăsire.

Stindard de ornament

Conștiința nu se schimbă prin machiaje,
Sub fard obrazul e, la fel, pătat,
Și nici ideea noilor miraje
Nu-l face mai frumos ori mai curat.

Urma de fapte e mereu prezentă,
Se vede-n pasul pus șovăitor,
În lacrima ce ochilor e-absentă
Când cei ce-s drepți, fără de vină, mor.

O linie prea bine conturată
Pusă pe chip cu rost demonstrativ,
Nu poate da dovezi că e urmată
Oricând, oricum, în mod imperativ.

Și nici culoarea, variind nuanțe
Din gri plecând, prin palide culori,
Nu șterge umbra marii aroganțe
Bazată de concluzii și erori.

Oricât de neted chipul se voiește,
Emblemă nu devine nici un fard,
Nici când lumina-n el se oglindește
Mimând o fluturare de stindard.

Cum doar privirii dă, o clipă, seamă
Contextuala spumă-a unui val,
Așa și fardul în desfrâie cheamă
Pe cei ce cred, o biată plută, mal.

Schimbarea nu se face peste noapte,
Cu-n studiat obiect de ornament,
Când, pe fațade, urma multor fapte
Arată al trăirii argument.

Suport de vară

Iubita mea, această vară doare,
Nici nu mai știu de pot să o suport,
Ecranul zilei fix e-n unghiul mort,
Și agățat de razele de soare.

Simt mâinile, zvâcnind, cum se ridică
Spre Ceruri cu instinct de rugăciuni,
Când tu începi să scazi și să aduni,
În calcule ce viața îți complică.

Pământu-ncins e flacără mocnită
Ce dă ideea arderii de tot
Celor ce văd credința un complot
De nu li-i ruga grabnic împlinită.

Pădurile de umbre sunt sărace,
Apar vederii cercetând păreri
Despre trecute și uitate veri
În care umbrei nu avea ce-i face.

Suntem și noi acum loviți de toate,
Tot focul verii pare strâns în noi,
Și tot mai multe planuri și nevoi,
Ne-arată că și mult mai rău se poate.

Fântânile se sărăcesc de ape,
Nu se mai vor la însetare leac,
Vor, de-nsetați, mai repede să scape,
Și, mai ales de cei ce rău le fac.

Tot vin furtuni și plouă cu dezastre,
Și soarele apoi usucă tot,
Când zorii zilei la iveală scot
Esențele nimicniciei noastre.

Prevalent absent

Privirile surprinzi, le crezi absente,
Pierdute într-un colț de orizont,
Și-mpiedicate-n forme cu accente
De plin război ori enigmatic front.

Îmi spui, și crezi, că fuga mea într-una
E consecința unui drum greșit
Pe care l-a bătut, cu scop, minciuna
Lăsându-mă să cred că-i nimerit.

Răspund mai greu și par pierdut de lume,
Ca un suspect vădit tăinuitor
Ce tot negând își neagă al său nume,
În sinea lui mereu bănuitor.

Gându-mi aleargă, dus înspre departe,
Spre înapoi mai rar, comparativ,
Dar mai mereu spre viața fără moarte
În care-s ancorat definitiv.

Îți par sedus de stelele pierdute
Pe drumul lor mereu inoportun,
Luptând pe metereze de redute
Uitând de vremea când mai toate-apun.

Am așteptat destul, vremea-i trecută,
Alt adevăr trăiesc, nimic de zis,
Dar consistența-i altfel cunoscută,
Nu-i respectat nimic din ce-ai promis.

Privirea-mi e, așa cum zici, absentă,
Și tragi concluzii, nu mă crezi prezent,
Îmi tot vorbești de-absența prevalentă
Ori de consenul ei echivalent.

Dar nu te-ntrebi, nicicum, în nici o clipă
De ce nu dorm, de ce în somn vorbesc,
Sau cât, și cum, privirea-mi regăsesc,
Când faptele nu-mi sunt înspre risipă...

Cădere de fald

Puțin mai e, puțin a mai rămas,
În întrebări, căzând, vei vrea a crede,
Simțindu-te, cu totul, în impas
Văzând ce azi nu crezi că se tot vede.

Dezastrul nu va fi ocolitor,
Și nici nu va avea, o clipă, milă,
Îl vei simți în ochii tuturor,
Fiindu-ți, chiar de gând, cumplit de silă.

Nu-i nici o treaptă, nici un fel de prag
Să-ți ai în cale, să îți dea de veste,
Oricât vei vrea, sinistrul rămășag
Să fie fals, eventual poveste.

Spre mai departe n-ai cum să mai vezi,
Ideile-ți sunt doar un nor de ceață
Nici prin minciună n-ai ce să creezi,
Te-ngenunchează propria ta viață.

Elanul clipei, nuanțat extrem,
Ți-a devenit, prin ani și ani, povară,
Că-ți este crucea, de-o refuzi, blestem,
Ce-n miez de noapte visu-ți înfioară.

Mai greu îți este aerul curat,
Pe zi ce trece-l simți cum te apasă,
Dar nu accepți că nu te-ai împăcat
Și încă prea puțin de viață-ți pasă.

Cade continuu faldul prea întins,
Sătul de-a fi absurdului cortină,
Sau drept stindard și, noaptea, rug aprins
Dându-ți iluzii, umbre și lumină.

Puțin mai e, mereu tot mai puțin,
Chiar tu-ți aduci momentul mai aproape,
Și te vei ști, convinsă pe deplin,
Prinsă de val și tulburări de ape.