Elegie pentru viaţă

Cînd rătăceşti în fiecare zi
Deasupra grijilor deja trecute,
Răstălmăceşti chemări nevrute
Ce nu îşi pot un somn de veci dormi!

Orişicît te vei purta prin gînduri,
Vei găsi mereu, numai durere,
Care, aşa fiind, nicicînd nu piere,
Şi dă înţelesuri printre rînduri.

Pe alţii lasă-i să dezlege
Ce-a fost în anii ce trecură
Ca printr-a lor învăţătură
Să poată multe înţelege.

Ridică deci paharul vieţii
Deasupra grijilor de veacuri,
Şi-ţi spune că sunt toate “fleacuri”,
Trecînd ca roua dimineţii.

Adună-te din ploaia de tăceri
Şi orice vorbă spui să fie-a ta,
Învaţă tot ce poţi, să poţi uita,
Neobligat de viaţă, ce-a fost ieri.

Ca atunci, cînd toate, de la sine
Se vor strînge-n ultimul cuvînt,
Să trînteşti paharul de pămînt
Şi să-nchizi şi uşa după tine.

Întrupare în cuvînt

Resimţitor a tot ce se întîmplă
În stele, nori de foc şi-n depărtări,
Arăt, tăcut, cu degetul spre tîmplă
Şi spun că totu-i rod de întîmplări.

Strîngînd în palmă fruntea-nfierbîntată,
Simt un miros de lacrimi şi de flori,
Şi că strivirea visului pe roată
Va fi firescă-n dimineaţa-n zori.

Doar pentru a se spune, se spun multe,
Privirile-mi doar ceaţă mai găsesc,
Nici de speranţe nu mai vor s-asculte
Voind ca-n veci, de-acum să odihnesc.

Cînd fruntea mea senină şi-nrobită
Va căuta mereu înaltul cer,
Găsi-va şi acolo o ispită
Învăluită-n taine şi mister.

Un gest firav de lacrimă ascunsă,
Un pumn de bolovani şi nişte flori
Vor fi însemn de taină nepătrunsă
De cei ce pun luminilor culori.

Iar cînd va pune lumea peste toate
Stindard de foc şi nori de rădăcini,
Ieşi-vor multe din anonimitate
Găsind neîmplinirii false vini.

Pierdut fiind, prin nu ştiu ce arhivă,
Mă voi trezi, găsit întîmplător,
Ca să spun iar că lumea-i în derivă,
Şi timpul trece-n mod revoltător.

Acel pămînt ce-n veci îmi va fi casă
Va fi stingher la fel cum eu am fost,
Dar nici măcar atît nu îmi mai pasă,
Îmi pasă doar să dau simţirii rost.

Priviţi acum un trup de cruce vie
Şi ochii mei ce lacrimi, doar, privesc,
Ce lasă neştiutul să se ştie
Şi cît de greu îmi e să nemuresc.

Dar cînd va fi, aşa cum spun, să fie
Îl veţi uita uşor pe cel ce sînt...
V-am dăruit o clipă bucurie
Ca mai apoi să fiu şi eu cuvînt.

Fată Morgană

E-atît de cald în luna lui Cuptor,
Iluziile-n umbre se arată
Iar nopţile-s deasupra tuturor
Şi viaţa e atît de zbuciumată.

E caldă, e fierbinte-această noapte
Şi umbrele au glas lor de fată
Razele lunii dau de vespre fapte
Ce-au fost când şi fi-vor încă-odată.

E tot mai cald şi nopţile-s fierbinţi,
Par toate pregătite să se-aprindă,
Mirajele au gînduri, rar, cuminţi,
Întreaga lume vor să o cuprindă.

E-atît de cald de parcă toate-s moarte
Şi mult înalt e pragul înspre viaţă,
Razele lunii par, de focuri, sparte
Iar florile au gust, firav, de ceaţă.

E-atît de cald în luna lui Cuptor
Că şi atunci cînd scriu se-nmoaie pana
Prea mult văzînd, ca vis al tuturor,
Dorinţa de-a-ntâlni Fata Morgana...

Lacrima

Lacrima-i putere,

Lacrima-i durere

Mîine-i mîngîiere

Restul e tăcere.