Cîntec hoinar

Ca să fiu mai lîngă tine,
I-am zis drumului: Grăbeşte!
Şi-am înfipt un cui în mine
Ca să văd cum înroşeşte.
Şi să-ţi fiu apropiat
Le-am spus apelor: Uscat!
Şi-am pornit pe nori de fum,
Tot pe drum, pe drum, pe drum.

Ca să fiu mai lîngă tine
Le-am zis apelor: Vreau focul!
Şi-am înfipt ursita-n mine
Ca să-mi ştiu deplin norocul.
Şi să fiu aşa cum sînt
Cerului i-am zis: Pămînt!
Şi-am plecat ca şi acum
Tot pe drum, pe drum, pe drum.

Minţita iubire

De crezi încă visul iernatic
În palmă rămîi unduire,
Eu însă-ţi închin emblematic
Această minţită iubire.

Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.

Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Şi-am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.

A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre?
Ai fost, ce-ai fost? Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.

Spui vorbe multe, vorbe bune,
Te înfloreşti şi desfrunzeşti,
Dar abia chipul mării spune
Dezastrul care-l pribegeşti.

Tu joci în carţile-mi pe faţă
Şuviţa de nisip în valuri,
Şi ploi de maluri şi de gheaţă
Se înfăşoară-ncet pe maluri.

Rămîi, cea-i fost, şi azi esti urmă
Al toamnei vis de începuturi,
Iar faptele ce-n suflet scurmă
Sunt uragane, nu doar vînturi.

Apoi de te arunci în luptă
Luptînd cu ploaia de confuzii,
Ai să-nţelegi privirea ruptă
În veşnicia cu iluzii.

A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre,
Ai fost ce-ai fost! Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.

Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.

Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.

Maria

Şi bate ceasul, plec de-acum
Şi plec mereu pe-acelaşi drum,
E drumul meu pe care-l am
De cînd prin stele rătăceam.
Te-ai aşezat cu gînd senin
În visul meu de toamnă plin.
E toamnă, trebuie să pleci,
Maria mea, am ochii reci.

Şi ochii-ţi sînt la fel de reci,
Cu ochii-n lacrimi mă petreci,
Eu plec, dar unde nici nu ştiu,
Iar de-am să vin va fi tîrziu.
Cu şoapta-nceată îmi vorbesti,
Îmi spui că tot mă mai iubeşti,
Eu tac, rămîn cu a tăcea,
Adio deci, Maria mea.

Adio dar, şi sec şi crud,
Nici nu mai văd, nici nu aud,
E-un gol imens, pămînt şi cer,
Nimic nu-ţi dau, nimic nu-ţi cer.
Şi iar o iau de la-nceput,
Nici ochii nu ţi-i mai sărut,
Doar mîna ta, Maria mea...
Ai fost a vieţii mele stea!

Maria, plec, nu mă uita,
Rămîi pustie-n lumea ta,
Plecând la drum doar tu-mi ramîi,
Cu chipul tău mă mai mîngîi.

Poetul întristat

Cum nimeni nu-i mai poartă hram de soartă,
Adesea îmbrîncit şi alungat,
În calea lui înalţă-o nouă artă
Poetul, fiind mereu însingurat.

Prea mulţi se cred că îl cunosc prea bine,
Vorbesc atîtea, multe, neştiind,
Dar printre vorbe aspre şi puţine
Poetul e un veşnic suferind.

Cînd alţii noaptea albă-n gînduri cată
Şi se pretind mai sus şi mult mai sus,
Poetul, cu o viaţă întristată,
Se încălzeşte-n soarele apus.

Rupînd din viaţa sa propria viaţă,
Enigma-i o citeşti în soarta ta,
Şi bate drumuri prin noroi şi ceaţă,
Nu vrea să ştie gîndul a-şi uita.

Idilele sînt nopţile-i de taină
În care a visat şi-a tot sperat,
Dar îmbrăcat într-a vegherii haină
De-a pururi a rămas însingurat.

Poetul e un nume-al amintirii
Doar peste vreme nume el avînd,
Pătînd sintagma rece-a împlinirii
Cu ochii care rîd ades plîngînd.

Şi nu mai sînt reproşuri în condiţii
Cînd zorii vin o nouă zi grăbind,
Doar tîmplele-i arzînde-n repetiţii
Mai bucură poetul suferind.

Nici roua bucuriei n-o mai ştie
Ades nemaifiind, ades pălind,
Aprinde-un foc meschin ca o mîndrie
Şi-n timp ades el moare suferind.

Hoţie

S-au furat toţi trandafirii,
Lumea-i plină de decrete,
Peste cărţile nefirii,
Între şoaptele secrete.

S-au furat fără de lege
La comandă, într-o seară
Şi-n coroana unui rege
Au rămas doar flori de ceară.

S-au furat cînd a dat bruma,
Trandafirii-s fără urmă,
Întrecut-au hoţii gluma
Şi iubirile se curmă.

Au fost hoţi plătiţi de gîndul
Că doar spini au trandafirii,
Iar acum ne-a venit rîndul,
Reclădim firea nefirii.

S-au furat toţi trandafirii
Printr-o lege azi secretă
Şi se pune lanţ iubirii,
Măsurată-i la ruletă.

Astăzi dis de dimineaţă
S-a sfîrşit cu trandafirii
Nu mai sînt pe nici o piaţă,
Dăruim doar spini iubirii.

Romanţă pentru dreptul lumii

Se întunecă şi apa,
Anevoie bate vîntul,
Are gust de armă sapa.
Nu mai are scop cuvîntul,
Nu sînt drepturi să ne-asculte,
Printre lacrimi ce şiroaie,
Numai armele-s mai multe,
Ca o aripă de ploaie.

În zadar cer unii viaţă,
Ei sînt condamnaţi la moarte
De-o sentinţă mai măreaţă
Decît cele şapte arte.
Peste mări şi continente,
Tot există grea robie
Pusă-n taină ca accente
Peste tot ce o să fie.

Cer copii drept la leagăn,
Mor soldaţii în tranşee
Semănînd pe cîmpul reavăn
Pacea lumii ca idee.
Hai să facem tot ce alţii
O iau drept o vorbă goală:
Să se-nalţe condamnaţii
Peste legi şi peste boală.

Nu mai sunt pe lume drepturi,
De la post la post e-un rond,
Şi-s mereu aceleaşi certuri
Şi război pe mapamond.
Cei ce plîng că au de toate,
Nu se-ntreabă, nici nu vor,
Că o lume abia-şi scoate
Sărăcia pe ogor.

Focul, probabil

Probabilitatea-i o măsură
De mai ştii cuvintele să rogi,
Dar ceea ce spui tu astăzi fură
Bietele destine de milogi.
Furi postum din faptele trecute
Şi apoi nu ştii ce ai de spus,
Şi tot spui şi vrute, şi nevrute,
Răstignind şi ochii lui Iisus.
Invincibil totuşi te ridică,
În destin nu ai decît minciună,
Teamă nu îmi e şi nu mi-e frică,
Nici n-am fost vreodată împreună.

Ai crezut, dar n-ai privit spre stele,
Gîndul a crezut ceea ce vrei,
Abia astăzi tu mă vezi prin ele,
Însă tot nu ai vreun temei.
Neavînd altceva a socoate
Din sintagma vechilor frînturi,
Mă loveşti tăios şi pe la spate,
Punînd viaţa printre picături.
Drept destin ţi-ai luat învălmăşeala
Şi o soartă vis de răzbunare,
Însă şi un scrum aprinde pala
Cînd scînteia unui fapt răsare.

Iar ca o măsură preventivă,
Nici n-ai vrut din umbră să vorbeşti,
Ţi-ai luat pedeapsă prezumtivă
Adevărul care ţi-l trăieşti.
Te-ai tîrît să mai găseşti o rană
Ca să pui un fier încins pe ea,
N-ai simţit condiţia umană,
Care nici învinsă nu te vrea.
Astăzi, dacă tot mai ai cuvinte,
Ţi le schimbă aspru şi tenace,
Şi priveşte drumul înainte,
Şi-ai să vezi că nu te poţi întoarce.

Cântec pentru nunta ta

Voi răbufni fără să am o lege
Din amintirea ce ţi-o voi purta,
Ca ochii mei să poată înţelege
Am să conjug, mereu, pe a uita.
Şi pe deasupra stărilor civile
Eu voi semna pe actul de credinţă,
Şi voi jura pe ruguri şi pe zile
Că-mi vei rămîne cea mai dragă fiinţă.

Într-o coroană ce-ai s-o pui pe frunte
Va dăinui o clipă teama mea,
Şi voi trăi, un timp, retras în munte
Te voi iubi şi-apoi te voi ierta.
Ca un stindard în zbor de amintire
Voi lîncezi în focurile stinse,
Să te iubesc în trista-ţi împlinire
Pe crestele de trăsnete aprinse.

Dogoritor ca focul de-nceputuri
Privirile-ţi voi arde-n ochii tăi,
Şi făuri-voi zborul spre trecuturi
Pierzîndu-te pe alte şapte văi.
Un nume pe o coardă de chitară
Te va întoarce fără nici o veste,
Iar din fiinţa ta şi de pe-afară
Se va isca furtună şi poveste.

Cum peste timp tu vei uita de mine
N-ai cum să mă mai chemi la nunta ta,
Dar nici nimicul nu mă va abţine
Să fiu şi eu cu toată fiinţa mea.
Au să mă dea părinţii tăi afară
Ca pe un cerşetor, fără de milă,
Eu însă-ţi voi cînta de primăvară
Că vara-mi este, timpuriu, ostilă.

Cu un pahar umplut pe jumătate,
Îţi voi ura de timp şi amintiri
Şi mult noroc şi multă sănatate,
Cu lacrima neştearsă de priviri.
Să-nchini pocalul nostru de izbîndă,
Eu am să-nchin paharul de otravă,
Îmbrăţişa-voi trecerea plăpîndă
Căci de atîtea vorbe e bolnavă.

Să nu mă rogi cu lacrima fierbinte
Ca să primesc avansuri de apoi,
Te voi privi şi fără de cuvinte
Am să rostesc povestea, fără noi.
În gîndul meu călit în disperare
Focosul armei va veni să plîngă,
Iar cu cocorii-n zare voi dispare
Şi bucuria-n mine-o să se strîngă.

Fără vorbe, fără grai,
Dreptu-acesta să mi-l dai,
Să îţi cînt la nunta ta.
Cît îmi eşti faptă şi gînd,
Voi rosti vorba plîngînd,
Să înveţi pe a uita.
Fără glas, fără cuvînt,
Voi rosti frînturi de vînt
Şi-am să-ţi cînt cu viaţa mea.
Cît îmi eşti un pas de zbor,
Voi fi gîndul zburător
Ce lumina vrea să-ţi dea.

Dezlegare în mister

Cine poate să-nţeleagă
Viaţa unui om stingher
Şi-n mister cu el să meargă
Să dezlege-acest mister?

Iar cînd tainele lui sfinte
Plîng şi rîd fără nevoie,
Cinic dor de-al său părinte
Sieşi să nu aibă voie?

Asta astăzi fiind porunca,
Parcă-i plînge-un dor de mamă,
Firea tragică-i fiind munca,
Răbufnirea dor se cheamă?

Iar apoi cătînd stindarde
Şi dînd foc la amintire,
Candela nefirii arde,
Chiar şi viaţa-i rătăcire?

Printre zboruri şi cuvinte
Cine poate să-nţeleagă?
Numai drumul înainte,
Fiinţa veşnică pribeagă?

Cine poate să-nţeleagă
Viaţa unui om stingher
Şi-n mister cu el să meargă
Să dezlege un mister?

[Cine poate să-nţeleagă
Îl dezleagă de mister!]

Cînt pentru un erou

La o margine de drumuri,
În răscrucea vîntului,
Luminează negre fumuri
Aripa descîntului.
Ca un om cu faţa-n soare,
Spre deşarte unduiri,
Priveghează-n depărtare
Cruci de negre rînduiri.

Pe sub plopii fără umbră,
Încadraţi de-un cer sublim,
Ca un vifor moartea umblă,
Nepăsarea o privim.
Crucea stă mereu de veghe
Peste locul ce-a-ngheţat,
Doar la mii şi mii de leghe
Crucea-i trup adevărat.

Peste umbra depărtării
Se mai văd şi se citesc,
Din cuvintele uitării,
Scrisul celor ce iubesc.
Ca o undă fără nume,
Şoapte, rînduri şi blestem,
Anonim, ca un pronume,
Nici nu ştiu cum să-l mai chem.

În genunchi, în mîini cu-o floare
Pentru el, pentru trecut,
Jeluiesc fără uitare
Un soldat necunoscut.
Iar de nici nu se mai ştie
Cine-a fost şi ce a fost,
Şi-a dus moartea cu mîndrie
Şi războiul i-a dat rost.

Soldat pierit,
Descoperit,
Ce umbră tu mai porţi pe crucea ta?
Ai dispărut
Şi-ai apărut
Ca o nădejde de a nu uita.

Pe flori de nufăr

Pe ape-nvolburate pîn’ la sînge,
Ca orice mugur risipind lumină,
Sărutul nopţilor de veghe plînge
Pe adormirea pietrei din ruină.

Fiind ca şoapta clipei, zbuciumată,
Eu, viaţa, nici nu pot să o mai sufăr,
Şi am un testament în umbra mată,
Lucind pe ape şi pe flori de nufăr.

Crucifix

Pe albul mat al primelor decoruri,
În urma nesfîrşitelor regrete,
Prin amăgiri şi negre semnalmente,
Eu nu mai am nici gînd spre alte zboruri.
În nopţile de veghe însetată
Zăpada se aşterne iar pe mine,
Şi totul, pe o mare de ruine,
E un altar de clipă-ndepărtată.

Cum zbor a fost şi drumul către stele,
Întoarcerea n-a fost nicicînd văzută,
Şi m-am trezit cu umbra mea căzută
În zbuciumatele păcate grele.
Apoi în toate, împliniri de viaţă,
Luminile sînt gîndul meu integru,
Şi-n totul, cu decoruri în alb-negru,
E-un crucifix pustiu de flori de ceaţă.

Joc

Joc de-a baba oarba,
Negură-n scîntei,
De e neagră iarba
Tu nu mă mai vrei.

Ca o împlinire
Soarele apune,
Iar a mea iubire
Foc în ochi îmi pune.

Jocuri fără viaţă,
Jocuri fără moarte,
Eu te văd prin ceaţă
Tu mă vezi prin soarte.

Astfel bucuria
Urcă şi coboară,
Vine primăvara
Să mă dea afară.

Între ziduri negre
Eu clădesc o lume,
Şi-am să-i stau de veghe
Pînă îi pun nume.

Jocuri fără moarte,
Jocuri fără viaţă,
Tu mă vezi departe,
Eu nu văd nici ceaţă.

De pe partea stîngă
Trec pe partea dreaptă,
Cine să mă-nfrîngă?
Cine mă aşteaptă?

Ca o amăgire
Soarele răsare,
Iar a mea iubire
E o întîmplare.

Jocuri fără viaţă,
Jocuri fără moarte,
Eu nu văd nici ceaţă,
Tu mă vezi prin soarte.

Cu cît spun mai multe,
Ruinez palate,
Nimeni n-o s-asculte
Povestiri uitate.

Doar din întîmplare
Pun accent pe clipă,
Şi mi se tot pare
Că mă trec în pripă.

Jocuri fără moarte,
Jocuri fără viaţă,
Tu mă vezi departe,
Eu nu văd nici ceaţă.

Rămâi...

Rămîi cu toată şoapta sfîntă
Să închinăm acest pahar,
O veche taină ne încîntă
Să ne iubim fără habar.

Să priveghem cu ochi de soartă
Al vremii mers necontenit,
Şi să pornim pe-a lumii poartă
Ca să plutim spre infinit.

Rămîi, ridică astă cupă
Cu vinul negru de Cotnar,
În mine-i ceva să se rupă
Şi ţie să se dea în dar.

Iar vorba noastră-i prea departe
Şi mai departe decît noi,
Şi astfel noi sîntem departe
De vechile poveşti în doi.

Ridică-te din amănunte
Eu mîna dreaptă o ridic,
Cu toate cutele-mi cărunte
Primeşte-mă, atît mai zic.

Rămîi, ridică-ţi mîna stîngă
Privind acum pe chipul meu,
Poate-ai să vezi c-o să se frîngă
Acel ce l-ai ştiut mereu.

Dar hai şi îţi ridică fruntea
Ca lacrimile să îţi şterg,
Deasupra noastră este puntea
Pe care trebuie să merg.

Nimic, nici sfintele cuvinte,
Nu se astern în palma ta,
Şi tot nimic, tu ia aminte
Nu mai citeşti pe viaţa mea.

Acum rămîi fără speranţe,
O clipă stau şi am să plec,
Se-aude murmur de romanţe
Şi a rămas izvorul sec.

Noi l-am umplut cu apă vie
Şi-apoi tot noi l-am tulburat,
Acum nimic nu se mai ştie
Rămîi cu bine! Am plecat!...