Uvertură rebelă

Cînd viaţa-nseamnă înrobirea,
În şoaptă moartea se ascunde,
Şi nimeni, nici măcar iubirea,
Să se întoarcă n-are unde.
Prin pas de groază şi războaie,
În haina neagră de paradă
Trec norii grei, prin nori de ploaie,
Să ningă-n falduri de zăpadă.
În palma mea se zugrăveşte
Destinul neînfricat al firii,
Suspină fapta-mi omeneşte
Şi îngenunchi de plîng, iubirii.

Cînd văd o nouă stea aprinsă,
Caut să văd de-i luminată,
Ori doar o umbră reaprinsă,
Dorind a fi ce-a fost odată.
Rostesc cuvîntul, dar mă doare,
E o sentinţă capitală,
Că timpului îi dau valoare
Prin forme clare de-ndoială.
Nopții de veche stăruinţă
Încă-i mai fac probă de formă,
Încă mai am vechea dorință
De a avea extremul normă.

Cînd ura sens de faptă naşte,
Şi cu motiv de țel dă mîna,
Setea doar rostul şi-l cunoaşte,
Uitînd ce rol are fîntîna.
Izvorul sub pămînturi geme
Şi ochiul lui se războieşte,
Simțindu-se constrîs de vremea
Ce nimănui nu îi prieşte.
Şi stă cuminte sub secure
Un cap al faptelor ursite
Care nu vrea să mai îndure
Fapte în gînduri mult dospite.

Că de-a pierit pe totdeauna
A bucuriilor candoare,
Pe cer nu are rost nici luna
Să se mai lumineze-n soare.
Din trista mea eternitate,
Mai pot aduce o dovadă
Că cele ce se vor uitate
Nu vor din drepturi să decadă.
Simt cum securea, prin conştiință
Face un drum, spre mai departe,
Unui îndemn de rea-voință,
Să limpezesc izvoare moarte.

Ascult cînd inima îmi ţipă,
Văzînd că norii se îneacă
Atraşi şi ei de o ispită,
Într-un deşert, de-o vale seacă.
N-am frică cum nici n-am măsură
Cînd e să tai în carne vie
Cu vorba care nu se-ndură
De plânsul fricii din mândrie.
O calea simplă, cale dreaptă
Eu cel ce sînt îşi tot doreşte
Şi dreaptă cale înspre faptă,
Cea care nu se ocoleşte.

Cîntec întîmplător

Printre-atîtea noi şi vechi credinţe
Ale altor vremuri, de apoi,
Încă pe pămînt mai cad şi ploi,
Încă iarba creşte din seminţe.

Întru începutul altor ere,
În consens cu timpul ireal,
Printre-atâtea alte emisfere,
Idealul pare anormal.

Insipidul gînd spre involuţii,
Murmurînd credinţele de om,
Spune că o stea e un atom
Renormat de legi şi revoluţii.

Sărbătoarea florilor de vară,
E un gînd minţit şi revanşard,
Plînge viitoarea primăvară
Că-i deja motiv capitulard.

Zborul e o stare absolută,
Lapiez de val şi de cristal,
Naufragiat pe lîngă mal
Într-o altă lume involută.

Exilat pe-o răstignită floare,
Văd al lumii veşnic piedestal
Care rar e luminat de soare,
Fiind mereu lovit de un alt val.

Printr-o absolută mărginire
Mă adun din răul meu desfrîu,
Şi mă simt şi eu un bob de grîu
Ce păstrază spicu-n amintire.

Actualităţii-i suntem pradă,
Tot spunînd că vremurile-s noi,
Dar, ca orbul ce nu vrea să vadă,
Declanşăm cu noi un alt război.

Ultimul atu

Ce timp trecut-a şi trecut-a
Şi plec pe drumuri fără gînd...
Oare aceasta este ruta
Celor ce viaţa-şi trec plîngînd?

Azi mă întorc din rătăcire
Din rătăcirea care sunt,
Reiterînd, ca amintire,
Puterea nui amănunt.

Cobor din şoapte de ursită
Şi din esenţe de destin,
Ca să-mi las vorba ispitită
De harul rostului divin

Mă-ntorc cu braţele deschise
Deşi-s atît de obosit...
Atîtea şi atîtea vise
Dau nopţilor un timp robit.

Privesc spre umbrele albastre
Ce fac privirea să mi-o urc,
Spre depărtări pierdute-n astre
Să uit că-n lacrimi mă încurc.

Cîndva purtat-am biruinţa,
Şi-am biruit, şi-am fost şi-nvins,
La schimb eşti astăzi suferinţa
Şi viaţa mea un necuprins.

Ce timp trecut-a şi trecut-a...
Nici nu mai ştiu să-l socotesc...
Azi eşti ce-ai fost... necunoscuta
Ce dat mi-a fost să o iubesc.

Păcat tu spui c-a fost ce-a fost,
Eu nu-mi mai spun nici da, nici nu,
Numai tăcerea-şi are rost,
Îţi las şi ultimul atu...

Esenţial, contradictoriu

Intâmplării prin dorinţe, Liei

Te du din calea mea ispită,
Nu pot dorinţei să-i ţin piept,
Mi-ai fost şi mi te vrei iubită,
N-am cum trecutul să-l îndrept.
Te-arunci în cale-mi fără ştire
Apoi eşti înger sufletesc,
În vis mi-apari din amintire...
Şi te urăsc şi te iubesc.

Mereu te-aştept cînd eşti plecată
Şi te gonesc cînd ştiu că vii,
Te-aş vrea o dată, şi-ncă-o dată,
Chiar şi cînd vreau să întârzii.
Te-ameninţ, însă se-nţelege,
Mereu la tine mă gîndesc
Chemarea ta îmi este lege,
Şi te urăsc cînd te iubesc.

Mi-e greu să te privesc în faţă
Cu ochii vorbelor te-alung,
Greşeala m-ar costa o viaţă,
Şi, regretînd, mi-e drumul lung.
În tot pustiul ce m-apasă
Doar chipul tău îl mai găsesc,
Îmi e-ndeajuns, spun că nu-mi pasă,
Te şi urăsc, te şi iubesc.

Te vreau mereu pe altădată,
Deşi mi te doresc oricînd,
Şi-mi eşti ispita minunată,
Mereu în faptă şi în gînd.
Te du din calea mea ispită
De n-ai să pleci, întineresc...
Trăirea-mi e neliniştită...
Şi te urăsc, dar te iubesc.

E greu pădure...

E greu, pădure, cînd nu ai prieteni,
Împovărată de trăirea vieţii...
Te troienesc şi se ascund în cetini
Nălucile de rouă ale ceţii.

E greu, pădure, cînd, sub întuneric,
Tu doar priveşti poveşti de vis şi dor
Şi le îngîni cu susurul feeric
Păstrându-le ca vis de viitor.

E greu, pădure, când furtuni de noapte
Preschimbă ceru-n praguri de casacadă
Şi cînd sub împliniri sunt paşi şi şoapte,
Privirea lumii ca tăiş de spadă.

E greu pădure şi în miezul iernii
Cînd, răstignită de-un heraldic frig,
La ceas de tainice vecernii,
Simţi cum se pierde-al zilelor câştig.

E greu, pădure, cînd te bate vîntul
Şi cade frunza-n ape-nsîngerată
Iar moartea lasă-n urmă numai gîndul
Că tot ce-a fost a fost numai o dată.

Răspunzător de mine

Eu nu mai ştiu nici întrebarea,
La care-ai vrea să îţi răspund...
Dar cred că drum nu e cărarea,
Şi nici că sacul n-are fund.
Cum nici nu-mi ştiu deplin puterea,
Doar faptele mă definesc,
Şi bucuria, şi durerea,
Şi tot ce nu-mi mai amintesc.

Din cîte-mi am în amintire,
N-am teamă că mă pot robi
Cele ce-mi sînt pură simţire
Cît pot trăi, cît pot iubi.
Chiar dacă, doar din întîmplare,
Mă vor lovi multe nevoi,
Ştiu că sînt toate trecătoare
Şi trec spre alte vremuri, noi.

Ascuns de vremuri desuete,
De gînduri reci, fără sfîrşit
N-am să mă las să mă îmbete
Cuvîntul cu un scop rostit.
Din toate cîte-au fost să fie
Şi cîte să mai fie-au fost,
Eu ştiu, de prin copilărie,
Că viaţa-şi are al ei rost.

Ştiu şi poveşti nenumărate
Şi cum e criza de destin,
Cînd visele mor înecate
În cupa plină cu pelin.
N-am renegat singurătatea
Dar nu am plîns pe-al ei altar,
Şi am ales ca libertatea,
Să-mi fie bornă de hotar.

Încă mai fug, uitând, de vise
Cînd cred că vin fără motiv,
Ca să-mi arate porţi deschise
Ce mi se-nchid intempestiv.
Şi lumii las, să mă vorbească,
Văzut tot ce e de văzut,
Că-mi este soarta omenească,
Şi am un drum de străbătut.

Am fugărit multe cuvinte,
Cuvintele pe urme-mi vin,
Şi mai mereu mi-aduc aminte
Că mai şi plouă din senin...
Cerul îşi schimbă iar culoarea,
Nimic nu-şi are de ascuns...
Mi-am amintit şi întrebarea...
Şi cred că tocmai ţi-am răspuns...

Zdrobitorul drum

Dintr-un nimic, din amintire,
Vin gînduri ce mă pun pe foc...
Un alt motiv de amăgire,
Se vrea o cale de mijloc...

În frunza tristei ploi prelunge
S-au pus şi mugurii la zid,
Că timpul mai că nu ajunge
Pentru al vieții sens rigid.

Scornita cale-a-nseninării,
Pe două lacrimi şi-un abis,
Ne pradă-n jocu-ndepărtării
Spre un nevolnic paradis.

Supremul palmelor întinse
Între pămînt şi între cer,
A dat spre ape nopţi aprinse
Şi ne-a înveninat stingher.

În şoapta pragului de casă
Am pus un pas şi un alt pas,
Trăind trecutul ce apasă
Vremuri ce-n urmă au rămas.

Şi par că nu mai vor să vină,
Ai altor timpuri paşnici zori,
Zdrobiți fiind de nelumină
Tot căutăm în Ceruri nori...

Vis pe lizieră

Un vis frumos s-a spulberat
Şi noaptea s-a lăsat tăcută,
Era senin şi s-a-nnorat,
A vieţii vreme-mi e trecută...
În fapta ta e gîndul firii
Şi răzbunare şi complot,
Zorind o formă a-mplinirii,
Te-ai dus, plecînd cu vis, cu tot.

Cînd eu bat drumul spre prăpăd
Eşti oaza mea din nălucire,
Trecut nu am cînd nu te văd,
Tu mi-ai dat viaţă prin iubire.
Distanţele nu-s doar distanţe,
Ci ani-lumină de destin,
Am adunat cîndva speranţe
Azi doar speranţe mai susţin.

Mi-e dor de şoapta de mister,
De-al faptei rost mereu fiebinte,
De-a ști că vrei mereu să-ţi cer
Să nu te faci cumva cuminte.
Petală-a nopţii spulberate,
Eşti setea mea fără hotar,
Dă-mi înrobiri nemăsurate
Dar vreau să gust al tău nectar.

Destinul simt trecînd pe-aproape,
E noapte, nu ştiu ce să fac...
Plutind pe-nstrăinări de ape,
Vorbesc cu visele ce tac
Un vis frumos s-a spulberat
Şi-a început o nouă eră,
Mă-ntreb de ce vei fi uitat,
Că drumu-i și o lizieră...

Halou mînjit

Într-un fel ciudat
Tot ce s-a-ntîmplat
E doar forma vagă de furtună.
Ce ţi-e dat să vezi,
Nu-ţi vine să crezi:
Un mînjit halou de semilună.

Prin luciri de cer
Lacrimile pier
Peste puntea anilor pierduţi,
Tu îmi spui că-s trist,
Insă eu rezist,
Între mulţi,prea mulţi, necunoscuţi.

Ca-ntr-un abisal,
Nesfîrşit scandal,
Toţi luceferii răsar în zori,
Florile de crin
Astăzi au venin,
Şi e plin pămîntul de culori.

Trag mereu hotar,
Totu-i în zadar,
Tigrii de la circ îi am motiv,
Să le fiu dresor,
Peste foc în zbor,
Sîngele pe ring să mi-l cultiv.

Dacă-i dat să cad
Gura, ca un iad,
Va deschide un proces în cer,
Şi-am să tot vorbesc,
N-am să mă opresc
Nici zdrobit pe crucile de fier.

Cum nici nu mai am,
Zi de post ca hram,
Voi rămîne ca un plop în vînt.
Raze din abis
Vor luci în vis
Eclipsîndu-mi ultimul cuvînt.

Şi, cît încă pot,
Mă pun să socot
Dacă sînt mai mult decît un gînd.
Elixir de rost
Văd în tot ce-a fost,
Noaptea plec la tîrg să văd de-l vînd.

Într-un fel ciudat
Tot ce s-antîmplat
Ne-a lăsat să ştim ce-i o furtună.
Eu adorm vorbind,
Tu rămîi privind
Un mînjit halou de semilună.

Fum

Aş vrea să plec, să plec pe orice drum...
Altceva nu mai cred că pot să fac,
Mă simt deja cu duhul prea sărac...
Şi-n lacrimi regăsesc un gust de fum...

Miroase-a fum. Şi timpul ce-l trăim
E doar un foc ce arde orice mal
Şi scrumul e ca apa pentru val
Eu, rebutabil, încă, mă comprim.

Atît mai am: un sînge plin de fum
Şi-un creier plin de goluri, fumegînd.
Nimicul îmi răzbate pînă-n gînd
Şi nu-şi mai vrea nici lacrima un drum.

Nici apă nu-i, iar eu mă sting în foc,
Şi focul e un fulger nesfîrşit,
Pe urmele speranţelor pornit,
Arzînd pe rămăşiţe de noroc.

E-atîta fum... Şi fum mai pot să văd,
Doar vorba încă îmi mai face drum,
Dar gura-mi este plină doar de fum...
Chiar dacă viitorul mi-l prevăd.

Aş vrea să plec. Să plec departe-acum,
Pe ape, pe lumină şi pe vînt,
Să fiu departe şi să fiu cuvînt
Şi lacrimă ce are gust de fum.

Alb de mai

Speranţă caldă, minunată
Şi vis de toamnă-sîngerat,
Mi-e dor de vremi de atădată,
Unde mai eşti, de ce-ai plecat
Albastră rază ce scînteie
Peste întregul necuprins,
Eşti cer de toamnă în idee
Pe un pustiu de lună-ncins.

Gîndul spre tine e năvalnic,
Chiar infinitul e pustiu,
Ideile au iz zburdalnic,
Și te iubesc şi-atît mai ştiu.
Fii iar o rază rătăcită
În visul blînd al lunii mai,
Că prea-i lumina părăsită
De cei mai albi din albii cai.

Şi va veni aceeaşi iarnă
Cu ţurţurii încărunţiţi
Şi cerurile or să cearnă
Doar paşii mei înzăpeziţi.
În șoapta blîndă-a primăverii
Fii nimbul gîndului curat,
Şi mai cobori, în pragul serii,
Fugind din cerul înstelat.

Cînd înfloreşte amintirea

Izvoarele tîşnesc fierbinte
Pe drum desluşitor de fapte,
Și mă îndeamnă spre-nainte,
În miez de zi ori miez de noapte.
Cînd înfloreşte amintirea
Şi vîntu-i bate înspre noi,
Face consensuri împlinirea
Cu rostul vechilor nevoi.

În visul meu e sărbătoare
Cînd văd în jur numai lumină
Și ochii, dincolo de soare,
O zi care va fi să vină.
Timpul și viaţa-s mînă-n mînă,
Nu-și au nimic de reproșat,
Chiar dacă-n trecerea hapsînă
Face pierdut cam tot ce s-a uitat.

Reînflorește pentru toate,
În nopţile cu lună plină,
Un dor străvechi, ce încă poate,
Să facă ziua mai senină.
Speranţa vieţii se renaşte
Cât încă-i timp de a trăi,
Cât încă-i timp de-a recunoaşte
Că viaţă-nseamnă a iubi.

Cînd înfloreşte amintirea,
Prin tot şi toate deodată,
Îmi las înspre pămînt privirea
Știind-o mult prea revoltată.
Mi-e dor să-mi regăsesc tăcerea,
Şi dor îmi e să tot vorbesc…
Dar nu mai am deloc plăcerea
De amintiri să-mi amintesc… 25.05.1987

Dragostea şi averea

Cînd ni-i viaţa-ntrebătoare,

taina nopţii-i călătoare,

Că ni-s multe, fără neştire,

un motiv de ispitire.

Chiar un rug, de ne-ncălzeşte,

ni-l dorim şi-l vrem a creşte,

Fiindu-ne ca o speranţă

şi îndemn de cutezanţă.

Cîte-n lume sunt să fie,

au un dat ca temelie,

Sunt mai multe, mai puţine,

leac ori de otrăvuri pline.

Omu-şi vrea sieşi de toate,

lumea-ntreagă de se poate,

Şi cu multa lui dorinţă

strânge peste prisosinţă.

Iar cînd are, nu mai ştie

de o altă bogăţie,

Nici pe cei care ştiu multe

nu mai stă să îi asculte.

Uită de orice trăire,

de plăcere, de iubire,

Uită viaţa să-şi trăiască

după legea omenească.

În oricîte i se-arată,

înţelesuri nu mai cată,

Că averea-n lanţ îl leagă,

să nu poată să-nţeleagă.

Nici n-aude, nici nu vede,

nici nu-nvaţă, nici nu crede,

Când averea îl subjugă

“a iubi” nu mai conjugă.

Că averea doar condamnă

şi la moarte vieţii-ndeamnă,

Face legea-i şi-o tot schimbă,

are doar propria-i limbă.

Cînd reper e doar averea

ne trăim mereu durerea,

Mai rămîne ca-n simţire,

ura s-o numim iubire.

Învăţând iertări

Şi vîntul încă totuşi bate,
Cu noi purtăm noroi în sînge,
În amintiri demult uitate
Un adevăr heraldic plînge.
Nu te-ntrista dacă şi norii
Apasă greu asupra ta,
Eu am văzut, plecînd cocorii,
Că vremea e de a uita.

Nu-mi e plecarea-ndepărtată,
Nici calea nu-i definitivă,
Dar nu se-ntoarce niciodată,
Nu-şi este sieşi împotrivă.
Şi dacă vremuri de-ntîmplare
Mă vor cumva îndupleca,
Drum îmi va fi chiar o cărare
Pe care liber voi umbla.

Oricîte gînduri mi-ai trimite
Ca un motiv de regăsire,
Se vor întoarce, obosite,
Ca să adoarmă-n amintire.
Punînd accente după vrere,
Pierdea-vei după voia ta,
N-au visele nici o putere
Cînd faptele vor altceva.

Cînd noaptea, fremătînd, scînteia
Va da-n vileag trăiri ciudate,
Să ştii că încă eşti ideea
Acelor vremi nevinovate.
Însă doar clipa de tristeţe
Trage de gînd a-l îndrepta...
Hai s-o lăsăm să ne înveţe
Cum ne putem, iubind, ierta.