Păzirea de nimic

O veche-nţelepciune ţărănească
Vede pe toate clare, potrivite,
Că de ai câini, să ai mai multe vite,
Altfel ei n-au pe cine să păzească.

De-i pus la orice stâlp de gard un câine,
Te poţi gândi să-i laşi să flămânzească?
Ai să ajungi nimic să-ţi prisosească,
N-ai să mai ai nici pentru tine pâine.

Şi-n curtea, cât va fi să-ţi fie, mare,
În care-ţi vei voi să ai gospodărie,
Cu mult prea multă pază, de-i pustie,
Pune-ţi gândirii semne de-ntrebare.

Cândva, bătrânul ce credea în pază
Mai mult decât în ce avea în casă,
Crezând că hoţii îi vor cade-n plasă,
S-a pus să-şi crească haita rea şi trează.

Câinii lătrau, făcându-şi datoria,
Atenţi mereu la orişice se mişcă,
Şi s-a lăsat cuprins de-a lor morişcă,
Uitând să-şi aibă-n griji gospodăria.

Nemaiavând pe cine să păzească,
Într-un târziu, de multă-nfometare,
Gardul l-au rupt, fugind în lumea mare,
Sătui de-aşa menire nefirească.

Atestat de oportun

Te tot gândeşti că-i timpul tocmai bun
Să ne urcăm în primul tren de noapte,
Şi să fixăm momentul oportun
Prin mult prea mult doritul roi de fapte...

Vrei să ajungem, chiar la primii zori,
Pe ţărm de ape fără de hotare,
Să fim ai dimineţii privitori,
Şi rostului, ce-l are, atestare.

Apoi, întreaga zi, până-n amurg,
Asemenea vestitelor sirene,
În valuri ce, din depărtare, curg,
Să-ţi legeni formele venusiene.

Să te admire soarele, ştiind,
Că mi te vrei, mereu, întotdeauna,
Şi fapta nopţii o trăieşti, dorind,
Martori s-avem doar stelele şi luna.

Noaptea în care luna ne-a fost far
Şi-am definit-o pentru totdeauna,
A pus în drept al timpului hotar,
Trecutului lăsându-i, dar, minciuna.

Azi suntem şi nebuni, şi îndrăzneţi,
Privirea-mi, cam, obraznic te dezbracă,
Iar tu, ştiind motivul, mă răsfeţi
Cu sânii-ţi ce mereu sunt puşi pe joacă.

Şi joaca lor mă face să îţi spun
Că-i timpul de-a pleca în miez de noapte,
Că e normal, firesc şi oportun
Să ne avem reperele ca fapte.

Lăsare în bibliotecă

Nu lupt, nu vreau, şi nici nu îmi doresc
Să-mi fac un loc în tagma literară,
Sperând ca-n ochii unora să cresc,
Şi cunoscut să fiu de-ntreaga ţară.

Mă las bibliotecii, mă răzbun
Pe lumea ce se vrea analfabetă
Ce nu ascultă, orişicât îi spun
Că viaţa ei deja e incompletă.

Nu-mi fac iluzii, nici măcar în vis,
Când văd, pe stradă, cum barbar se-njură,
Că oamenii-şi au sufletul deschişi,
Crezând că e nevoie de cultură.

Cartea devine tot mai mult decor,
Obiect banal şi fără folosinţă,
Un moft, un gest cheltuitor,
Fără motiv şi fără trebuinţă.

De mii de ani, ştia un vechi proverb:
Prin carte, omul, parte îşi avea,
Acum e-altfel, şi gândurile-mi fierb,
Şi-mi e cu neputinţă-a nu-ntreba:

Ce vreţi voi oameni, ce vă mai doriţi,
De construţi mereu mini-palate
Dar tot mai greu, în noapte adormiţi
Ştiind că faceţi iar, şi iar, păcate?

Sunteţi, mai tot mereu, nepăsători
La moartea ce-i, mai peste tot, prezentă,
Chiar dacă uneori vă trec fiori,
Ştiind că şi în voi e remanentă.

Nu vă ajunge multul cât de mult,
Oricât de mult ar fi, n-aveţi oprire,
Nici nu vă pasă ce înseamnă cult,
Cultura, pentru voi, e-o-nchipuire.

Unde ajungeţi de vă tot grăbiţi
Să faceţi din neştiinţă nouă ştinţă?
Ce lume nouă vă închipuiţi?
Ce Dumnezeu aveţi, şi ce credinţă?

Ce dracu' vreţi, voi oameni, ce tot vreţi?
Cu ce puteţi înlocui iubirea,
Dacă pictaţi cu stele pe pereţi
Credeţi că vă-mpliniţi cumva menirea?

Eu nu mă pun cu voi, dar mă răzbun
Mă las bibliotecii moştenire,
Căderii lumii nu mă mai opun,
Mă simt deja o vagă amintire.

Relativ, perfect...

Nu mi-ai pretins nicicând a recunoaşte
Că ai măcar un merit relativ
În tot ce s-a schimbat definitiv,
De când tot simt că viaţa mea renaşte.

Din prima zi... E-aşa bizară viaţa,
Acum îmi eşti reper şi univers,
Şi ţintă unui drum ce-l am de mers
Oricât de nevăzut mă face ceaţa.

Îţi spun, adeseori că eşti perfectă,
Chiar dacă îl mai schimbi pe "da" în "nu",
Îţi e emblemă, uneori atu,
Intimitatea pură, clar directă.

Nu ai pretins c-ai merita iubirea,
Mereu ţi-a fost cuvântul precaut,
Chiar dacă eu m-am mai pierdut cu firea,
Ori de la drum, în gând, m-am abătut.

S-au întâmplat, ca la mai toţi, de toate,
Am mers prin ceaţă şi am mers prin fum,
Şi-am învăţat că, dacă vrem, se poate
Să ne păstrăm, mereu, acelaşi drum.

Nici nu prea ştiu dacă ţi-am spus vreodată,
Că eşti aproape tot ce mi-am dorit,
Că-mi eşti motiv de viaţă mai bogată
De când destinul nostru s-a-mpletit.

Eu nu mă cred perfect, dar lângă tine
Mă simt altfel, mă simt întreg, complet,
Mă simt aşa cum vrei să-mi fie bine,
Şi viaţa-mi simt trăindu-se concret.

Sete de fântână

Gândul mi-e greu şi tot mai mult mă-ngână,
Simţind mai mult decât l-aş fi lăsat,
Că sete-mi e şi ştiu că-mi eşti fântână,
Şi nu mai caut gust nicicând gustat.

Tăcerii-mi las puterea de-a-nţelege
Cât e de greu un mers rătăcitor,
Când şansa nu-i motiv de-a tot alege
Ci doar un simplu pas, întâmplător.

O tot oblig să caute departe,
Spre orizontul timpului real,
Şi chiar trecând de pragul dinspre moarte,
Indiferent la orice ritual.

La urma urmei, poate să revină,
Avându-şi câte ceva confirmat,
Putând, mai mult ca sigur, să devină,
Un adevăr, o cale de urmat.

Când viaţa-mi dă mereu, mereu, motive
Să-i pun tăcerii gânduri în blazon,
Eu ştiu că sunt fireşti, pur, instinctive
Şi rezonante, chiar la unison.

N-am un răspuns, deşi o întrebare
Mă duce des în jos, prea rar în sus,
Şi, definind un prag de disperarare,
Mi-arată şi un drum în sens opus.

Azi tot mai mult revolta mă îngână,
Sunt prea rigid, şi n-am decât un gând,
Să sorb din tine, dulcea mea fântână,
Că-s prea-nsetat, de-atâta timp mergând.

Din când în când, noi

Dorinţă te-am simţit când te-am văzut,
Când m-ai privit, ţi-am devenit dorinţă,
Dar loc şi timp de fapte n-am avut
Şi ne-am lăsat seduşi de nevoinţă.

Ne-am zis că timpul e un ajutor
În a păstra esenţele de formă,
Şi a rămâne-n ochii tuturor
Respectuoşi de lege şi de normă.

Şi ne-am mai zis că-i gândul ispitit
De amintiri de-a dreptul înfrânate,
Ori e urmarea unui drum dorit,
Lipsit de rătăcirea prin păcate.

Dorinţele nu stau nicicum în loc,
Oricât ar fi să stea în aşteptare,
Neîmplinite duc spre nenoroc,
Spre decăderi şi chiar spre desfrânare.

În lumea ta eu sunt neînsemnat,
Să fii cu mine nu s-ar prea putea,
Dar spre a fi cu sufletu-mpăcat
Poţi fi, din când în când, amanta mea.

Ascunşi de ochi prea mult căutători,
Mult voitori de-a şti ce vor a crede,
Putem să fim, oricând, făptuitori
A tot ce, prin dorinţe, se-ntrevede.

Aşa fiind, putem trăi un vis
Ce lumea noastră nu ni-l mai permite,
Făcând, din pat, un tainic paraclis
Cu prea-măriri de clipe împlinite.

Putem să fim tot ce dorim să fim,
Seduşi, trăind, de-a faptelor urmare
Uitând că, zi de zi, pe mulţi minţim
Şi chiar pe noi, ucişi de repetare.

Nălucire-n consonanțe

Încă mai dorm, încă-s purtat de vise,
O viaţă-ntreagă printr-un parc cu tei,
În zori, când mă închin, în paraclise
Voind să dau speranţei clar temei.

Din asfinţituri fără paranteze
Refac motivul carelor de foc,
Uitând principiale ipoteze
În marea-mi alergare spre noroc.

Mi-e inima un zbucium, o tornadă
Zdrobind mereu al clipei cer senin,
Iar ochii-ncep în umbre să se-ncreadă
Voind să-ţi vadă trupul tău divin.

În seri pustii, când marea-i captivantă,
Înot prin vis spre mult visatul mal,
Mereu sperând că ultima turnantă
Va fi-nceputul unui timp real.

Chipul ce încă-mi pare nălucire,
Mă îndoiesc de-al crede ca răspuns,
Pare a fi crâmpei de amintire,
În viitor, deja, de mult, ajuns.

Chip plămădit din rouă şi speranţă,
De adevărul timpului trăit,
Înnobilat de-a vieţii consonanţă,
Devine, zi de zi, mai mult dorit.

Dorinţa faptei creşte, reapare,
Ca o scânteie dintr-al vieţii scrum
Fior halucinat, reîncarnare,
Motiv de căutare şi de drum.

Farsă în derivă

Cerul e-n nori şi zarea-ntunecată,
şi o simţim că fierbe uneori,
N-am prea avut-o altfel niciodată,
dar de un timp ne dă prea reci fiori.

Corabia de mult e în derivă
şi ne-aşteptăm să ne zdrobim de stânci,
Marea, în jur, deja-i ostentativă,
şi apele, se simt, tot mai adânci.

Vuieşte vântul bocet de durere,
smulgându-ne măruntele idei,
Sleindu-ne speranţa de putere,
şi deznădejdea vine-n locul ei.

Ne încadrăm cu toate-n agonie,
ca şi consum deja e prea puţin,
Dar mai avem destulă nebunie
cât să credem că alte vremuri vin.

Chiar am scăpat, de multe ori, de moarte,
am reuşit să trecem prin gheţari,
Furtuni ne-au dus, mereu, în larg, departe,
şi-am devenit, nevoii, marinari.

Acum vâslim din greu cu palme goale,
ne-au îngheţat, abia le mai simţim,
Chiar zvâcnetul le este tot mai moale,
şi încotro ne ducem nu mai ştim.

Vântul ne-mpinge pururi înainte,
dar cum n-avem direcţiei reper,
Ne-a mai rămas încrederea-n cuvinte
şi gândul că, păziţi, suntem din Cer.

Deriva nu mai ştim de nu-i prea mare
şi cum se poate s-o mai îndreptăm,
Cât ne va pune viaţa la-ncercare,
cât va mai fi să vrem să rezistăm.

Unii-au murit, alţii-au sărit în apă,
dar nu deriva i-a convis pe toţi,
Ci-ncrederea că astfel poate scapă
de a mai fi conduşi de nişte hoţi.

Iar comandanţii stau, la cald, sub punte,
ne spun, din când în când, să fim uniţi,
Au ei deja destule amănunte
că înspre Rai suntem, real, porniţi.

Dar farsa e de joasă calitate,
sunt bieţi actori, iar noi îi vrem stăpâni,
Şi ni-i dorim a fi de calitate,
chiar dacă ştim că sunt, de fapt, păgâni.

Deriva însă nu-i deloc o farsă,
corabia nu-i altfel decât noi,
Tot încercăm mereu o cale-ntoarsă
şi ne-afundăm, cu totul, în noroi.

Puținul tot

Cuvintele acestea-s doar un pas
Din lungul drum ce, larg, ni s-a deschis,
Când din tăcere gândul ţi-ai retras
Şi te-ai dorit plutind pe val de vis.

Spusul, atât de simplu, mulţumesc,
Este şi el, un prag, uşor trecut
Înspre destinul nostru omenesc,
Nedesluşit, dar veşnic absolut.

Simplul cuvânt, rostit întâmplător,
Prin formă-şi are rol de clar consemn
Că va rămâne chiar nemuritor,
Învingător ca orişice îndemn.

Nici eu, cuvinte, multe nu mai am,
Într-unul doar cuprind un univers,
Chiar dacă la mai multe mă gândeam,
Îmi este clar că s-au pierdut din mers.

Cu gândul, neştiutul îl prevăd,
Dar n-am să pun nicicând pe el accent,
Că-n viitor cu mult mai multe văd,
Prin evidenţa-i fără precedent.

Tu-mi mulţumeşti, şi-mi spui, fără să vrei,
Cum pune-vom un pas în viitor,
Cum pune-vei pe-al nopţii prag temei,
Şi ţi-l vei şti, mereu, tot mai dator.

Mă simt, pe mai târziu, îndatorat,
Cu ceea ce de-acum îmi e ştiut,
Nu-ţi spun nimic... Mi-asum acest păcat,
Ca să-ţi trăieşti ai clipei absolut.

Tăcere spre dovadă

Încep deja cuvintele să tacă,
Din depărtare te privesc tăcut,
Chiar dacă noi n-avem deloc trecut,
Spre viitor, prin fapte, ne provoacă.

N-am cum să-ţi spun atracţie fatală,
Oricând îmi văd ieşirea din normal,
Fără idei rămân, şi radical,
Lipsind, îmi eşti pedeapsa capitală.

Multe am spus când nu-mi erai ştiută,
Când nu credeam că fi-va să te ştiu,
Sau mă gândeam că fi-va-ntr-un târziu,
Când amintirea ne va fi pierdută.

N-aveam idei de ce va fi să fie,
Oricât sunt cel ce tulbură idei,
Erai în marea lume de femei,
Un strop de vis şi gând de bucurie.

Acum văd însă ordinea schimbată,
Şi parcă lumea e, cam brusc, altfel,
Aşa cum eu, dintr-un etern rebel,
Îmi am pornirea mult mai temperată.

Unii mai spun că-mi eşti o cucerire,
Alţii-i auzi spunând că ai cedat,
Dar noi, ştiind, exact, cum s-a-ntâmplat,
Ne-ndreptăţim să credem în iubire.

Tăcerea-mi e reala consecinţă
A clipelor în care te privesc
Şi gândurile-mi toate se opresc,
Simţind că le devii şi lor dorinţă.

Dăm, amândoi, un nume de dovadă,
Acelui timp ce faptele ni-l cer,
Fixându-l calendarului reper
De s-ar voi-n uitare să decadă...

Nostalgie de noapte

Când dorul mi-a bătut, din nou, în poartă
Pe cer urca un ciob de lună spartă,
Şi-apoi şi el s-a dus să se ascundă,
Să-şi doarmă visul preţ de o secundă.

A vrut doar seara să-şi arate faţa,
Temându-se că-l vede dimineaţa,
Sau, chiar a vrut, altfel, să îmi arate
Că drumurile vieţii-s încurcate.

Eu aş fi vrut să te alint o clipă,
Să uit că viaţa-mi este în risipă,
Să mă strecor, cumva, la pieptul care
E-ascuns între dantele de visare...

Vroiam să te-ntâlnesc pe-a lunii rază,
Acolo unde cerul sângerează,
Şi să îţi pun pe gene stropi de soare,
Clar să-nţelegi că lipsa ta mă doare.

Când primii zori îşi strecurau magia
Prin draperii, sfindându-mi nostalgia,
Vroiam să-ţi spun, prin vorbe şi prin fapte
Că ne-am rămas datori, din nou, o noapte.

Ştiind c-ai să mai dormi o oră, două,
Visându-ţi paşii mângâiaţi de rouă,
Adăugam secundelor culoare,
Furând-o dintr-o lacrimă de soare.

Vroiam, şi încă vreau, să vin la tine,
Motive nu prea am a mă abţine,
Însă aştept, aştept să-mi dai de ştire
Că te doreşti firească dăruire.

Zvonire de primăvară

De dimineaţă ştiu că vine seara
Şi azi se trece prea degrabă-n ieri,
Se simte că revine primăvara
Ce-nchide răni şi vindecă dureri.

Greu se-nţelege ce mistere leagă
Verdele crud al prea grăbitei ierbi
De marile zăpezi ce se reneagă
Şi înmulțirea paşilor de cerbi.

Îmi amintesc şi-acum de iarnă tristă,
Ce ziua şi-o trecea umblând prin ger,
Când mă-ntrebam, retoric, de există
Alb nesfârşit ori infinit mister.

Şi port în suflet vechiul caledar,
Care păstra o rânduială
Şi nu avea nicicum, nicicând habar,
Că cineva l-ar pune la-ndoială.

Abia acum simt rănile cum dor,
Văd clar că ziua trece, vine seara,
Şi-mi creşte umbra înfiorător,
De parcă vrea s-alunge primăvara.

Dar zilele tot cresc, se tot sporesc
Îşi tot adună muguri de lumină,
Zorii de zi se văd cum se grăbesc,
Dorindu-şi ziua, cât mai mult, senină.

Doar timpul dă nuanţelor statut
Şi vremii-i pune gând de rânduială,
Lasă-n trecut tot ce-i deja trecut,
Neacceptând lumeasca tânguială.

Altceva acum

Gândindu-mă la tine iarăşi scriu,
Alambicate gânduri dau năvală,
Şi toate mă grăbesc să le transcriu,
Şi toate-mi cer, de fapte, socoteală.

Şi eu, şi ele, vrem un adăpost,
Ca să devină fapte împlinite,
Că, altfel, filozofic doar, au rost,
Dar nicidecum în forme explicite.

N-am cum să definesc acest tandem
Ce, argument fiind, delimitează,
Prezenţa ta, ca versuri de poem
Şi adevărul ce mereu primează.

Nu mi-ar ajunge, câte am de spus,
Nici nemurirea din eternitate,
Dar sunt un om şi nu-s deloc dispus
Să nu profit că tu îmi eşti de toate...

Aşa cum spun, mi te-ai ivit miracol,
Când viaţa îmi era fără motive
Şi dăruirea-ţi s-a făcut obstacol
Gândirii mele prea imperative.

Mi te-ai făcut o bornă de hotar,
Complementând o graniţă bizară,
Între prea multa-mi zbatere-n zadar
Şi risipirea-mi, fără dubii, clară.

Multe-am ştiut, acum altceva ştiu,
Mai mult decât principii şi doctrine,
Chiar am curaj, cu toţi să pun pariu.
Că-n Alfa şi Omega-s eu cu tine...

O altă tinerețe

Încă mă lupt cu valuri de tristeţe,
Sfidând motive care vin şi vin,
Spunându-mi că mai e, firesc, foarte puţin
Şi voi trăi o nouă tinereţe.

Te-am regăsit, pe undeva, prin mine,
Petală albă, plină de mister,
Păstrată, printre vise clandestine,
Cândva, căzute clar, în efemer.

Un gând fugar al nopţilor rebele
Te defineşte ca accent acut,
Lăsându-mi ochii plini cu praf de stele,
Dintr-un motiv, prea lesne-ţi, cunoscut.

Oricâţi ar fi alt drum să îmi arate,
Prin definirea sensului comun,
Aş căuta cărări puţin umblate
Ducându-mi ascultarea în surghiun.

Din zori de zi până la ceas de seară,
Privind cu-ngrijorare către nori,
Am stat s-aştept un semn de primăvară
Sădind un vis în rana unei flori.

Şi printre paşi, surprins de-a lor grăbire,
Pe cer văd un halou de curcubeu,
Îndrepăţit fiind a-mi da de ştire
Că-mi pot fi mie, iar, cu totul, eu.

Atins de-a vieţii, nouă, frumuseţe,
N-am cum să vreau să mă mai dau bătut,
Mereu vorbesc de-o nouă tinereţe
Simţindu-i pragul ei de început.