miercuri, 28 martie 2012

De unul singur

De unul singur duc o viaţă-n spate,
Mi-e frig, mi-e foame, sufăr uneori,
Plătesc această sfântă libertate
De parcă sunt făptaş de mari orori.

Sunt bun când apă pot să scot din piatră,
Sunt rău când om mă vreau şi eu văzut,
Dulăii vieţii tot la mine latră
Şi mârâind îmi fac un alt trecut.

Cuvântul meu e parcă o eroare
Încătuşat de legi cu iz defunct,
Nici dreptul n-am s-arăt că-i o onoare
Că doar în lipsă mulţi mă pun la punct.

Mă simt sătul să văd că vremea trece
Şi trece... şi e totul tot mai greu,
Şi criminalii vor să îmi înece
Credinţa în destin şi-n Dumnezeu.

Eu nu lovesc, minţind dintr-o frustrare,
Ba chiar gândesc cum pot să îi ajut,
Pe cei ce azi, ieşind la drumul mare
Îmi zugrăvesc un mincinos trecut.

I-aş întreba de unde până unde
Pot eu păşi, sau unde pot să zbor,
Şi dacă am un drept, de-a nu-mi ascunde
Ceea ce-mi dă putere să nu mor?

Aşa e viaţa, azi e greu la mine,
Dar pentru ei mă rog la Dumnezeu,
Căci ştiu că mâine nu le va fi bine
Şi marea lor speranţă voi fi eu.

Mă latră doar dulăii puşi pe ceartă
Că nu-s decât bieţi paznici rar văzuţi,
Şi, când văd viaţa mea precum o hartă,
Se vor cu pedigri şi cunoscuţi.

De unul singur duc o viaţă-n spate
Şi nu oblig pe nimeni cu nimic,
Dar pentru om mă lupt, ca-n libertate
Să fie suflet mare şi nu mic.

Renăscând cu viaţa

Şi dacă aş putea să-ţi spun acum
De unde până unde ţine viaţa,
Chiar de aş şti că-i cel din urmă drum,
Eu aş pleca şi-aş lua cu mine ceaţa.

Dar ştiu că e nevoie să rămân
Să-ţi fiu şi piedestal, să-ţi fiu şi treaptă,
Şi doar spre Cer privesc, el mi-e stăpân
Când spun că merg pe-aceeaşi cale dreaptă!

Că n-am de unde să găsesc un cot
Pe care să dispar fără să-mi pese,
Căci nu mi-e dat să mă prefac în ciot
Îndoldorat şi galonat cu trese.

Şi mă aplec, cad, simt că mă cuprind
Rafalele ce-mi ies mereu în faţă,
Însă în jocul lor eu nu mă prind
Eu caut drumul şi răzbat prin ceaţă!

Iar dacă vântu-l simt împingător
Spre nu ştiu ce absurde căi străine,
Stau drept şi de-i nevoie mai şi mor,
Căci doar un drum îmi este pentru mine!

Şi tare-aş vrea să pot să-ţi spun acum
De unde până unde ţine viaţa...
Dar vom răzbi şi renăscând din scrum,
Uita-vom norii ce coboară ceaţa!

marți, 27 martie 2012

Drum de definire

Către lume de-mi îndrept privirea
Nici nu ştiu ce dat îmi e să văd,
N-am nici cum să spun că împlinirea
Pot, pentru oricine s-o prevăd.

Pentru mulţi e vreme de schimbare,
Unii către Cer iar alţii-n jos,
Câţiva doar vor sta sub Noul Soare,
Alţii vor coti-o pe din dos!

Nu mi-e teamă să vorbesc de moarte,
Nu mă tem nici eu de-ar fi să mor,
Dar de dat îmi e, merg mai departe,
Vieţii ştiu ca încă-i sunt dator.

Pentru cei ce plâng că-şi dau poruncă
Când îi văd pe cei ce greu trăiesc,
Îi întreb de ce îşi tot aruncă
Sufletul ca pe-un gunoi Ceresc?

Eu aştept ce ştiu că e să vină
Să dea lumii vestea că-n sfârşit,
Spre Lumină merg cei din Lumină,
Restul doar spre minus infinit.

Nu încape nici o îndoială,
L-am simţit... Ca spirit a venit,
Şi, de unii-l trag la socoteală,
Ştie că va fi cel mai iubit.

Îmi întorc privirea înspre lume,
Şi, prin El, spre timpuri noi privesc,
Timpului aş vrea să-i spun pe nume
Şi să treacă... Astăzi mă grăbesc!

marți, 20 martie 2012

Deplin răspunzător

Mă cocoşează viaţa câteodată,
Chiar dacă înţeleg ce mi-este dat,
Şi desluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi, ca fapt, deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu că totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu mi-e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de gânduri e menirea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce pune-n paranteze răzgândirea,
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Am vieţi în pază, ştiu doar ce se poate,
Şi-s împăcat şi când e mai puţin,
Mi-e însă greu atunci când ştiu de toate,
Căci sunt răspunzător în sens deplin.

Şi ştiu şi cum vor unii să refuze
Să fie ei, spunând c-aşa vreau eu,
Accept orice, cu zâmbetul pe buze,
Ştiind că drumul care urcă-i greu.

Aici sunt om, dar ştiu că pân’ la moarte
Ce-i de făcut nu poate fi oprit,
Acolo, sus, e scris în Marea Carte
Ce fapte duc ce-i rău către sfârşit.

M-apasă viaţa însă am putere
Pe trei să-l definesc în mod real,
Ca semn al vieţii ce nicicând nu piere,
Înnobilant, distinct şi natural.

Stau în lumina, ce pe unii-arde,
Să pot privi al umbrelor decor...
Şi pun un semn, dar nu ridic stindarde,
Căci tot ce ştiu nu e întâmplător.

Unora-i dat cam toate să se-ntâmple,
Mie mai toate-s date să le ştiu,
Simt viitorul cum zvâcneşte-n tâmple,
Din el să-mi amintesc când vreau să scriu.

Ştiind nu am de ce, nici cum, mă teme,
Viaţa-i frumoasă, alţii-i fac probleme.

vineri, 16 martie 2012

Vestit de îngeri

Trei îngeri şi-un arhangel dau de veste
Că lumea nouă ieri a început,
Şi e aşa cum spusă-i în poveste,
Neaşteptatul drum spre absolut.

Banchizele de gheaţă-s dezgheţate
Şi-au coborât din Ceruri muguri noi,
Ce se vor creşte ca să dea dreptate
Că pe Pământ orice se poate-n doi.

Stihiile ce tot dădeau târcoale
De îngerii veniţi s-au speriat,
Ştiind că nu rostesc ei vorbe goale,
Ştiind că ele-ndeamnă spre păcat.

Şi s-a făcut în jur numai lumină
Şi-n falduri curcubee ne-a-mbrăcat,
Lăsându-ne să ştim că-i dat să vină
Acel ce e dorit şi aşteptat.

Iar stelele, privind spre vechea lume,
Dansau privind spre lumea de apoi,
Şi-n dansul lor au scris pe cer un nume
Ce-l ştie Cerul şi îl ştim şi noi.

Arhanghelul apoi a dat de ştire
De-al lumii noi hotar de început,
De viaţa-n care-i loc doar de iubire
Şi adevăr în sensul absolut.

joi, 8 martie 2012

De dincolo, spre dincolo...

De dincolo, atunci când mă voi duce,
Veni-voi să vă spun ce-i de ştiut,
Să nu mai duceţi pe Golgote-o cruce,
Să faceţi doar ce-i drept a fi făcut.

Acum vă spun, dar om fiind, în viaţă,
Vă spuneţi doar că asta eu gândesc,
Că-s năzăriri sau mintea mi-e în ceaţă,
Şi cu-n motiv anume vă vorbesc.

De-acolo multe de ar fi ştiute
Aici, acum, mai bine s-ar trăi,
Şi cei ce mint cu vrutele, nevrute,
N-ar mai vorbi şi nu ne-ar otrăvi.

Ne-am pângărit puterea de a crede
Că suntem oameni şi suntem egali,
Şi numai nouă dat ne e dat a pierde
Când spunem doar că suntem verticali.

Uitând de Ceruri, ne rugăm să fie
Aşa cum vrem, ca lege de moment,
Noi, suferinzi de-o cruntă amnezie,
Prea plini de visul unui scurt prezent.

Aşa că am să plec, să pot trimite
Spre voi ceea ce trebuie ştiut,
Să nu trăiţi din vorbe auzite,
Să faceţi doar ce-i drept a fi făcut.

marți, 6 martie 2012

Cuvânt de final

Nu-mi mai sugrumaţi trăirea,
sunt şi eu un om ca voi,
Am speranţe de-mplinire,
am şi griji am şi nevoi,
Nu sunt trăitor în peşteri,
ca şi voi calc pe pământ,
Nu mă lăfai în palate,
dar îmi ţin un legământ.

Nu-mi mai huiduiţi privirea
când spre voi mi-o mai ridic,
Am şi eu de spus părerea,
nu vreau viaţa s-o complic,
Pun valoare pe morală
ce doar mie mi-o impun,
Dar când simt o vorbă goală
nu o văd ca ceva bun.

Când descos o-nsăilare
nu vreau cusături să rup,
Ma întreb doar ce se-ascunde
într-un încropit calup,
Nu vă aplecaţi spre pietre,
vă dau eu de le doriţi,
Dar vă întrebaţi de-i bine,
înainte să greşiţi?

N-are rost să vă ascundeţi,
că nu caut, vi-i ştiut,
Însă multe mi se-arată
să ştiu ce am de făcut,
Dar nu-mi mâzgăliţi cuvântul
dându-i voi un înţeles,
Aveţi dreptul de-a alege,
doar eu nu am de ales.

Orişicare mi-ar fi casa,
nu-i un fel de “post-afiş”
Unde să-mi lipiţi portretul,
pe-ntuneric, pe furiş,
Chiar şi în caricatură
nu mă strâmb, chiar pot să râd,
Când vă văd făcând pe clownii
dar vă este chipul hâd.

Duceţi parcă o grea luptă
doar ca să mă ştiţi învins?
Nu vă întrebaţi ce simţuri
înspre hăuri v-a împins?
Eu doar merg pe drumul vieţii,
nu vreau nici un piedestal,
Voi, rămâneţi cu minciuna,
eu vă las, eu sunt real!