duminică, 26 octombrie 2014

Nu-mi e rău...

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
N-am, în om, motiv de teamă,
teamă-mi e mai mult de mine,
Nu mai fug înspre oriunde,
nu mai am motiv de grabă,
Viaţa-şi are înţelesuri,
iar eu am atâta treabă...

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Din priviri caut spre Ceruri
să ştiu ziua care vine,
Nu mai bat poteci stinghere
care duc sigur la vale,
Ies mereu la drumul mare,
drumul mi-e singura cale.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Din nisip nu fac palate,
ca să-ncerc zidu-i de ţine,
Ştiu că zidul se înalţă
doar punând piatră cu piatră,
Focul greu e să se-aprindă
când n-are cenuşă-n vatră.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Vieţii nu îi pun condiţii,
ea nu mie-mi aparţine,
Pot să merg pe coborâşuri,
mai uşor ca la urcare,
Dar îmi place la-nălţime
fiindcă văd la depărtare.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Nu vânez lumina nopţii
nici nu bat la porţi străine,
Nici uşii întredeschise
nu-i propun să se deschidă,
Fluturele ştiu că zboară,
însă nu când e omidă.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Noaptea văd umbra luminii,
prin furcile caudine,
Pe cei ce-şi vor îndreptarea,
pe cei ce-şi doresc trezirea,
Şi pe cei care, făţarnici,
crime fac, mimând iubirea.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Nu mai cred nicicum că "poate"
e ceva ce se cuvine,
Leneşul spune că poate,
şi spune, ştiind că minte,
Prea puţini mai fac şi fapte,
tot mai mulţi rostesc cuvinte.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Însă nu mă pot convinge
că-i bine doar ce convine...

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Aluzive căutări

Drumuri îţi vrei, şi vrei să mergi pe toate,
Pe urmele potcoavelor de cai,
Şi mai ales pe unde nu se poate
Când la rascruci de vânturi încă stai.

Prea insetat, cu rouă-ţi dai pe buze,
Mergi schiopătat, cu pasul pârjolit,
Din palmă zboară visele-ţi optuze,
Şi dormi, tot dormi, nu te mai vrei trezit.

Himere poarţi în haine, ca speranţe,
Dar tu-n beţii cu ielele dansezi,
Vrăjit de faima falsei eleganţe,
Adormi umil şi-n vis frumos te vezi.

Ca suflet rătăcit, cauţi cărarea,
Ca om trăieşti al decăderii chin,
Ţi-apleci privirea şi tot cauţi floarea
Care să fie floare şi nu spin.

vineri, 24 octombrie 2014

Altfel, vorba

Vorba lungă-i sărăcie goală,
Cei ce tac nu prea se-mbogăţesc,
Prostul este prost, chiar dus la şcoală,
Orbii văd ce alţii nu zăresc.

Vorba la-ntâmplare răscoleşte,
Cei ce mult gândesc doar rău îşi fac,
A greşi e totuşi omeneşte,
Muţii multe spun chiar dacă tac.

Vorba fără sens înnoadă viaţa,
Cei mai răi sunt mari judecători,
În lumină-i sclipitoare gheaţa,
Prea-avuţii-s cei mai mari datori.

Vorba pe ascuns tăcut omoară,
Cei ce tot ascultă puţin ştiu,
Unii cred că umbra şi-o măsoară,
Alţii-şi fac, încă de vii, sicriu.

Vorba grea speranţe, chiar, destramă,
Cei cu gând ascuns pun beţe-n roţi,
Cei nebuni se vor luaţi în seamă,
Ei se cred a fi mai buni ca toţi.

joi, 23 octombrie 2014

La fel, din Cer...

Un fulg de nea, căzut din nori, din Cer,
Cu totul alb, şi pur, şi luminos,
Împlinitor al gândului frumos,
Dorit a încălzi al nopţii ger...

Un fulg de nea, spre lume privitor,
Plutind dinspre înalt înspre real,
Înspre pamant ori spre al mării val,
Reamintind că visele nu mor...

Un fulg de nea, sortit a înflori,
A fi mai alb ca floarea de april...
Ca fulgul alb e-un suflet de copil,
Trăind speranţa de a izbândi...

miercuri, 22 octombrie 2014

E curios, iubito...

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi alţii încă ţin să o mai spună,
Că nu ne risipim ca toţi nebunii,
Că drumul vieţii-l mergem împreună.

Noi ne suntem, cu totul, ştiutorii
Vieţii de-acum şi-a celei de cândva,
Iar faptelor de azi, fiind autorii,
Greşelile nu ni se pot ierta.

Nu mai avem nici drum spre un alt ţel,
Nu mai putem alege altceva,
Chiar dacă ne-ar vrea unii în alt fel,
Acel alt fel e doar al altcuiva.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi vor prin spusa lor să ne convigă,
Să ne dăm duşi de valuri, ca nebunii
Ce ştiu că-n Iad e foc şi vor să-l stingă.

Noi ne suntem, cu totul, tot ce-avem,
Şi suntem viaţa ce dă vieţii viaţă,
Ne suntem amuletă şi totem,
Far şi motiv, când drumul ni-i prin ceaţă.

Nu mai putem nicicând să ne-nchinăm
Singurătăţii, ce-i acum la modă,
Şi nici crezare nu putem să dăm
Celor ce cântă dezbinări odă.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi mulţi vor fi cei care or să spună,
Că n-am ajuns, prin certuri, ca nebunii,
Să ne-ndoim de rostu-ne-mpreună.

duminică, 19 octombrie 2014

Semn cu însemn

Însemnul meu e veşnica problemă
De care, nici de vreau, nu pot să uit,
Cea care nu e numai o dilemă,
Într-un acest prezent ca şi-n trecut.

Chiar simpla întâmplare, efemeră,
Lasă-ntrebări să-şi caute răspuns,
Cu toate că răspunsul încă speră
Să fie la mai toate-ndeajuns.

Banalul clipei pune în balanţă
Puţinul adevăr ce-i acceptat,
Dar eu nu tac, în ultima speranţă
Găsesc puteri de-a nu fi-nduplecat.

Doar drumul, când sălbatic se tot duce
Pe calea spre etern şi nicăieri,
E un hotar, cu semn cioplit în cruce,
Peste-ntâmplarea faptelor de ieri...

Şi, cum din zi nu pot să fac o noapte,
Infimul nu-l tranform în infinit,
Gându-mi vorbeşte, tare ori în şoapte,
De veste dând că-s viu şi n-am murit.

Mai mult decât un pas nu am a face
Când caut orizonturi sub hotar,
Dar sufletul nu poate avea pace
Cât căutarea vieţii-i în zadar...

Şi-a fost să fie să tot las amprente,
Şi-nsemnul să mi-las definitiv,
Spre timpuri care vor tot fi prezente,
Şi vor tot fi speranţelor motiv.

Ca existenţă şi însemn sunt o dilemă,
Cu sens contrar, normal şi absolut,
Căzut sub a-ndrăznelii anatemă,
În tot acest prezent, ca și-n trecut.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Vorbă dinspre amintire

Plecând, mi-am stins şi ultima privire
Lăsându-mă aşa cum am mai fost,
Mi-ai ars în foc speranţa de-mplinire
Să-mi aminteşti că încă am un rost.

M-ai tot împins să mă întorc acasă,
Şi-ai vrut să cred că asta-mi e sortit,
Chiar de-ai ştiut ca viaţa mă apasă
Cuvinte fără noimă ai rostit.

Te-ai tot ascuns de mine în tăcere,
De multe ori căzută te-am văzut,
Căzând loveai în mine, cu putere...
M-am ridicat şi iarăşi ai căzut...

Am tot păşit pe marginea furtunii,
În căutări de drum spre paradis,
Un joc în care ne vindeau nebunii,
Iar noi ne îndreptam înspre abis.

Trecând hotarul dinspre azi spre mâine,
Se auzea ecou nedesluşit,
Un urlet, nu lătratul unui câine,
Ori poate chiar destinul, răguşit...

Înspre plecare

Într-un timp al marilor dezastre
Am să plec, din lume, înapoi,
Sus, acolo, dincolo de astre
Unde loc au unii dintre noi...

Timpul, pe aici, se-mparte-n zile,
Pe acolo-i dat doar de trăiri,
Doar aici trăirile umile
Unii spun că s-ar numi iubiri!

Rosturi nici speranţa nu mai are
Apa din fântîni e cu noroi,
Drumul s-a-ngustat, e doar cărare,
Nu mai pot pe drum să meargă doi.

Omenia-i pusă în blazoane,
Are sens de podium şi decor,
Chiar şi ea, mai nou, e după toane,
Uneori cu scop nimicitor.

Preţ se pune pe singurătatea
Care dă desfrâului idei,
Mulţi acum văd astfel libertatea,
Şi aşa se vor multe femei.

A iubi e ceva ce se face,
Un banal cuvânt, oricând rostit,
Dar iubirea în uitare zace,
Ca şi muribundul părăsit

Toate azi au în altfel măsură,
Rostul lumii-mi pare-ntors pe dos,
Omenirea gâlgâie de ură,
Timpul trece fără de folos.

Plec acolo, dincolo de astre,
Unde loc au unii dintre noi,
Într-un timp al marilor dezastre,
Cu speranţa unor alte vremuri noi.

vineri, 10 octombrie 2014

În gând mi-eşti lavă

În gândul meu eşti încă lavă,
Incandescenţa-ţi umple trupul...
Prin zvârcolirea ta suavă
Ţi-ai incrustat în mine chipul.

Cuvintele-mi sunt prea sărace,
Doar nişte umbre între ziduri,
Dar mă apasă, nu-mi dau pace,
Privirea-mi simt plină de riduri.

Şi fuge, fuge mai departe
Spre depărtări ce mă tot cheamă,
Ca saltimbancul, râd de moarte
Nimic nu simt să iau în seamă.

Te regăsesc în orice formă
Până şi-n vorba-mi dau de tine,
Secunda-mi pare că-i enormă
Acum departe fiind de mine.

Din punct fac linii paralele,
Contaminandu-mi universul,
Uitându-mi visele rebele
Ce tot mai greu mi-ar face mersul.

În gândul meu eşti încă lavă,
Incandescentă-mi umpli trupul,
Prin zbaterea-ţi, la fel, suavă,
În tine-mi porţi, de-a pururi, chipul...

Cu zâmbet cardiac

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare:
Dacă-mi găsi-voi, într-un fel, un leac,
În lumea-n care şi speranţa moare?

Sunt cardiac, în forme şi detalii,
Cu amănunte parcă decisive,
Când sunt privit ca umbră în vitralii,
Ori ca efect absurd, fără motive.

Într-o reţetă, alb pe negru-i scris
Că mult prea mult de orişice îmi pasă,
Că nu mă las sedus de compromis
Şi prea pun toate cărţile pe masă.

Şi mi se spune că n-am timp prea mult,
Că orice-aş face tot se agravează,
Şi ar fi bine, totuşi să-i ascult
Pe toţi, fără să-mi pese ce urmează.

Am vina mea că nu mă simt bolnav,
Chiar dacă-mi văd durerea dovedită,
Chiar dacă unii medici spun că-i grav,
Că inima-mi e mult prea obosită?

Sunt cardiac, în sensul grav, profund
Al celor ce durerea ştiu că doare,
Al celor ce mă văd ca muribund,
Ducându-mă, spre moarte, în picioare.

Sunt caz cu-n diagnostic încurcat,
Tiparele nu pot să mă-cadreze,
Spun unii că pe viaţă-s supărat,
Unii mă-ntreabă ce o sâ urmeze?

Eu spun ce simt şi ştiu că-i dureros
Când spun că-n suferinţă-i omenirea,
Când spun că nu mai ştim trăi frumos,
Şi ne minţim şi doar mimăm iubirea.

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare
Mie, tot eu, am să-mi vin de hac,
Nemaigăsindu-mi rost de vindecare?

Dedublanta rătăcire

Nu ştiu pe unde-ai tot ai umblat,
Şi unde crezi că-ţi va fi bine,
De câte ori te-ai dedublat
Şi cum te simţi, acum, pe tine?

Poveste a-nceput atunci,
Când apele-mi păreau că-s moarte,
Când valul se spărgea de stânci
Şi gându-mi hoinărea departe...

Ştii că şi eu am rătăcit
Crezând că mergem spre lumină
Şi, uneori, am fost uimit,
Când nopţii luna-i era plină.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Eu ştiu că multe te frământă;
Am învaţat, din încercări,
Că doar tăcerea-ţi este sfântă.

joi, 9 octombrie 2014

Păstrător de libertate

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu ţin să am nici o întâietate,
Drumul mi-l știu și drumul mi-l urmez,
Tristeţea mi-ar răpi din libertate.

Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
De ce-am trăit în timpuri vechi, uitate,
Drumul de mers mi-e ideal și crez,
Rușinea mi-ar răpi din libertate.

Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Când unii-mi spun că n-am nicicum dreptate,
N-am îndoieli, alt drum nu eu îmi creez,
Mândria mi-ar răpi din libertate.

Nu-s furios şi nici nu protestez
Când tot ce-i rău mi se-aruncă-n spate,
Drumul ce-l am nu caut să-l scurtez,
Furia mi-ar răpi din libertate.

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Nu-s furios şi nici nu protestez...

De-aş face măcar una, nu pe toate,
Eu singur mi-şi răpi din libertate.

Crez

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care poate fi cântat,
Cel care nu-i gândit când e creat,
Fiind zămislit din har dumnezeiesc!

Nu cred în cel ce mintea îşi munceşte
Vorbei să-i dea o formă de-mprumut,
Şi numelui îşi pune început
Urlând la cer când nimeni nu-l citeşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
Nu pot să cred în versul şchiopătat,
Prea lung, ori, fără sens, prea mult scurtat,
Scris de acei ce scrisul şi-l gândesc.

Nu cred în versul care se dospeşte
Dar arătat ca ceva ce-i ad-hoc,
Al celui ce doar sieşi îşi voieşte
Cununa slavei şi întâiul loc.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care nu e-ncorsetat,
Şi prin dorinţă nu e-nduplecat
Formei cu care unii se mândresc.

Nu cred în cel ce-n scrisu-i scormoneşte
Trecuturi şi mormane de gunoi,
Ca mai apoi să-mproaşte cu noroi
În orişicine-n cale-i nimereşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În cei ce datul şi-l mărturisesc.

miercuri, 8 octombrie 2014

Dacă, altfel...

Dacă s-ar stinge focurile toate
Când ploile grăbite stau sa cadă,
Cine-ar mai spune lumii că se poate
Prin întuneric umbra să se vadă?

La ţărmul mării de-ar veni vapoare
Când vântul le dă semne de furtună,
Cine-ar mai ști să spună că pe mare
E liniște și este vreme bună?

De-ar fi, în munţi, izvoarele să-ngheţe
In nopţile în care-i lună plină,
Cine-ar mai vrea, pe crestele semeţe,
Să urce, ca să urce spre lumină?

luni, 6 octombrie 2014

Tu, ultimul tren

Toată dragostea mea de-altădată,
Dacă stau, într-un tot o adun,
Care-ncape-n valiza-mi uitată
Fără ca nici o vorbă să spun.

Văd amurguri ce, tainic, arată
Umbre care se tot alungesc,
Şi mai vreau să prind trenul odată
Prin iubire să călătoresc.

N-am iubit nici un vis ca pe tine,
Nici un gând mai frumos n-am gândit,
Şi în gara cu umbre străine,
Tu eşti semn spre peronul sortit.

Paşii mei mai înceți se arată,
Dar alerg cât mai ştiu că au rost,
Să prind trenul, că-i ultima dată
Când pot fi călător cum am fost.

Eu sunt eu, cel ce-am fost altădată
Ca să fiu, eu, acesta de-acum,
Cel ce poate, să vrea să mai bată
Cât i-e dat, al iubirilor drum.

Viața trece şi nicicum nu revine,
A iubi nu-i un simplu refren,
Trenuri trec pe aproape de mine,
Dar al meu este ultimul tren.

Tu eşti ultimul tren pentru mine,
Tu eşti ultima gară din drum,
Tu eşti singurul mod de-a-mi fi bine,
Tu eşti ultimul strop de parfum.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Mergător şi trecător

Din timpuri vechi, când gândul era gând,
Pornit din suflet și mai rar din minte,
Când ne-arătam prin fapte, nu cuvinte,
Mă simt venind, acum însă plângând.

Revăd trecutul, caut în prezent
Un înţeles misterul să-mi dezlege
Că viaţa azi e fără nici o lege,
Iar adevărul e mai mult absent.

Ochii-mi ridic și văd același cer,
Doar viaţa n-o mai văd fiind în viaţă,
Asemenea cu-n negru nor de ceaţă
Care-și acceptă rolul efemer.

Revăd prezentul, caut în trecut
Un vag motiv ce poate să-mi explice
De ce puţini mai vor să se ridice,
De ce un orb se vrea și surd și mut?

Omul se naște și acum la fel,
Merge spre moarte din copilărie...
Dar nu mai are nici o bucurie,
Și caută spre alţii un model.

Trecutu-l știu, prezentul îl trăiesc,
Și-mi este viitorul la vedere,
Cu tot mai multe rele si durere,
Și cu trăiri lipsite de firesc.

Din vremuri vechi, în vremurile, noi,
Ce vin, proorociri să împlinească,
Fiindu-mi dat, prin soarta omenească,
Păşesc şi eu, spre timpul de apoi.

joi, 2 octombrie 2014

Nimic întâmplător

Ești frumoasa... Nu fugi de tine,
Lasă-ţi gândul să se facă zbor,
Viaţa, dacă vrei îţi aparţine
Nu-i nimic, nimic întâmplător!

Nu te da ascunsă, nu-ţi fi frică,
Lasă-ţi visul traiului real,
Lumea nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Cum și valu-i val și nu e mal!

Lasă-mi-te, nu fugi de tine,
Nu-ţi ascunde gandul doritor,
Știu, la fel de bine, ca și tine,
Că nu-ţi este gându-ntâmplător.

Nu mai crede că ţi-a fost greșită
Vorba care-a spus ce-aveai de zis,
Mi-ești dorinţă, nicidecum ispită,
Și realitate, ca în vis.

Nu fugi de tine, nici de mine,
Nici de timpul care-i trecător,
Viaţa numai ţie-ţi aparţine,
Visul nu îţi e întâmplător...