vineri, 29 iulie 2016

Motiv de fără rost

Dacă va fi, cândva, să nu mai pot,
În româneşte versul a mi-l scrie,
Prefer să-mi fie viaţa-n nebunie,
Şi-aşa să uit c-am renunţat la tot.

Asta declar, direct, şi nu confuz,
Cât încă pot să-mi spun, firesc, părerea,
Cât încă-n mâna mea îmi e puterea
De-a-mi fi doar eu motivul de refuz.

Că unii-mi cer să tac, să nu vorbesc,
Să uit de-ndemânări ori de ştiinţă,
De ceea ce-i real ori de conştiinţă,
Nu-i ceva nou, chiar dacă nu-i firesc.

Însă presimt că vremuri grele vin,
Că pumnii vor lovi fără măsură,
Când vor domni cei proşti şi roşi de ură,
Şi se va vrea vorbi tot mai puţin.

Abia vor fi să treacă nişte ani
Şi limba ne va fi de tot stricată
Golită de-nţeles şi-mbălsămată
Cu spusele inculţilor profani.

Şi ne va fi cuvântul rece, sec,
Spunând prea strict doar ce se vrea să spună,
Uitând, simţirii, aprig să propună
Un drum de fugă clară de eşec.

Şi-atunci va fi să nu mai aibă rost
A mai vorbi de vers, de poezie,
Că nimeni n-o să vrea mai mult să ştie
Şi nicidecum ce, în trecut, a fost.

marți, 19 iulie 2016

Matinala întâlnire

De nicăieri, din depărtări umbrite,
te simt venită împrejurul meu,
şi-mi ceri, direct, sau chiar pe ocolite,
să mă dezic de tot ce am fost eu.

Venită eşti fără să-mi dai de ştire,
şi ai tupeu să-mi spui că-s vinovat...
Poate chiar vrei să vezi că-mi ies din fire...
Dar n-ai să poţi... sunt mult prea ocupat...

E prea devreme! Încă am, în viaţă,
atât de multe treburi de făcut...
Tu vrei acum, la ceas de dimineaţă,
să te urmez crezându-mă pierdut?

Ai vrea să-ți spun că eu, cu bună ştiinţă,
ceea ce-mi spui să fac, chiar am să fac,
şi arătându-ţi, clar, recunoştiinţă,
cuvântul ţi-l respect şi-ţi fac pe plac?

Îmi spui mereu de clipe numărate,
cafeaua mă zoreşti să o termin,
că-i vremea să-nţeleg că nu se poate
al vieţii să mă laşi chiar clandestin...

Nici eu n-am timp să mă-ngrijesc de mine,
ca să te-ascult din el am şi pierdut...
Şi, n-am ce-ţi face dacă nu-ți convine,
însă, ştii bine, nu mi-eşti de temut...

Resimt dureri şi văd a vieţii luptă,
şi mă întreb de ce şi cum rezist,
când văd că şi speranţa-mi e coruptă,
sunt mânios şi, uneori, prea trist...

Tu ce ai vrea să fac? Să fug, de mine?
Să fug din viaţa mea, să-ţi fac pe plac?
Oricât mi-ai spune tu că-mi va fi bine
doar sufletu-mi va şti să-mi fie leac.

Nu mă convingi... Nu merg cu tine-n moarte,
Eu am un drum mai lung... Spre mai departe!

duminică, 17 iulie 2016

Poetul... omul..

Ca orice om, în trecere spre moarte,
Poetu-i tot un om, firesc, real,
Dar când îşi are nume pus pe carte,
Devine, într-un fel, un ideal.

Ca şi poet, în fel şi chip, trăieşte
Emoţii cu accent imperativ
În profunzimea-n care locuieşte,
Călătorind mereu introspectiv.

Şi e, mereu, o lecţie de viaţă,
Constrânsă-absolutul ei bizar
Ce-ncepe, ca şi prag, de dimineaţă
Ca ziua să nu treacă în zadar.

De multe ori e amplă ipoteză
Cu înţelesuri pline de mister
Când pune moartea într-o paranteză
Şi-şi dă motiv de nemurire-n Cer.

Şi, tot poetul e, o ţintă vie
La margine de veac întemniţat,
Cu drept motiv că el, prin poezie,
Ca un nebun, pe vis a pariat.

Mereu e pus în dubla ipostază
De om normal şi mult prea visător,
De anonim şi om de mare vază,
De prea bogat ori simplu cerşetor.

Dar, de ales, nu are ce alege,
Ce-l ce-i poet, poet este născut,
Poetul nu-i efectul dat de lege,
Fiind, repet, născut și nu făcut.

Ca om trăieşte legea omenească,
Mai mult sau mai puţin fără păcat,
Dar îi e dat mai greu să se ferească
Ca să arate câte-s de-ndreptat.

Iar într-un fel al logicii deşarte
De cei ce nici un vers nu i-au citit,
Îi este intezis a fi o parte
Din lumea-n care viaţa şi-a trăit.

Unii îl cred un geniu, o minune,
Iar alţii-l văd un fel de chip de lut,
Cu sens extrem de mare goliciune,
Vânând himeric umbre din trecut.

El însă crede, chiar când lumea-l neagă,
Că-n lume nu-i nimic întâmplător,
Oricât vor mulţi altceva să-nţeleagă,
Doar sufletului său îşi e dator.

luni, 4 iulie 2016

Așa zis, rar

Din când în când, în taină, cu sfială,
Când ochii-mi, cu dorinţe, te privesc,
Ca într-un vis, ideea dă năvală,
Grăbindu-mă să-ţi spun că... te iubesc.

Nu am curaj, de-a lumii judecată,
Să trec, aşa cum sunt, mai mult grăbit,
Şi să îţi spun direct, ca dintr-odată,
Că n-avem timp, deloc, de irosit.

Te tot privesc, şi ştiu a nu-mi ascunde,
Că te aştept ştiind că vei veni,
În clipa cu simţiri firesc profunde
Aşa cum ştii că ţi s-ar cuveni.

Zăresc apusul, văd că vine seara,
Ziua de-acum se-ndreaptă spre trecut,
Veni-va toamna, căci se trece vara,
Şi-astfel va fi un anotimp pierdut...

Mi-asum, cu ciudă, vremea care trece,
Dar tot nu ştiu de ce nu fac nimic,
De ce aştept să vină vremea rece,
Şi-n fundături de gânduri mă complic.

Nici nu mă-ntreb ce gând îmi dă putere
Să nu-mi găsesc motiv să mă grăbesc,
Şi să aştept, privindu-te-n tăcere,
Să fiu dorinţei tale rost firesc.