Dacă va fi, cândva, să nu mai pot,
În româneşte versul a mi-l scrie,
Prefer să-mi fie viaţa-n nebunie,
Şi-aşa să uit c-am renunţat la tot.
Asta declar, direct, şi nu confuz,
Cât încă pot să-mi spun, firesc, părerea,
Cât încă-n mâna mea îmi e puterea
De-a-mi fi doar eu motivul de refuz.
Că unii-mi cer să tac, să nu vorbesc,
Să uit de-ndemânări ori de ştiinţă,
De ceea ce-i real ori de conştiinţă,
Nu-i ceva nou, chiar dacă nu-i firesc.
Însă presimt că vremuri grele vin,
Că pumnii vor lovi fără măsură,
Când vor domni cei proşti şi roşi de ură,
Şi se va vrea vorbi tot mai puţin.
Abia vor fi să treacă nişte ani
Şi limba ne va fi de tot stricată
Golită de-nţeles şi-mbălsămată
Cu spusele inculţilor profani.
Şi ne va fi cuvântul rece, sec,
Spunând prea strict doar ce se vrea să spună,
Uitând, simţirii, aprig să propună
Un drum de fugă clară de eşec.
Şi-atunci va fi să nu mai aibă rost
A mai vorbi de vers, de poezie,
Că nimeni n-o să vrea mai mult să ştie
Şi nicidecum ce, în trecut, a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu