coboară pe pământ,
De-o vreme-ncoace,
norii, mereu aleargă-n vânt,
Şi curg, vărsând înaltul,
rupând orice zăgaz
De nu-i mai dă nici ierbii,
de înverzit, răgaz.
Dezlănţuite ape
se-adună de pe dealuri,
Săpând imense vaduri
cu mult prea joase maluri,
Şi-şi ies mereu din fire,
prea pline de noroi,
Făcându-ne să credem
în vremuri de apoi.
În urma lor rămâne
mai totul răvăşit,
Pământul, în băltire,
de toate sărăcit,
Ogoarele-şi pierd rodul,
şi rostul nu-şi găsesc,
Se crapă, arse-n soare,
sau se înţelenesc.
Chiar şi în miez de iarnă
se varsă ploi din cer,
Ducând înspre poveste
prea-mult temutul ger,
Şi-alunecă pământul
de ape-ngreunat,
Simţindu-se nesigur
şi dezrădăcinat.
Iar noi suntem ca frunza
ce-şi cere-al vieţii drept
Şi-încearcă prin furtună
să ţină, morţii, piept,
Privim înspre înalturi,
spre stele visători,
Sperând că nu mai plouă,
că norii-s trecători...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu