Şi plouă în neştire
Şi ploaia-i tot mai tristă
şi tristă-i viaţa noastră,
E cert că lumea-i altfel,
lipsită de iubire,
Nici Dunărea din cântec,
nu-i, cum s-a spus, albastră...
Tot mai săracă-i ţara
şi traiul tot mai greu
Şi chipul ei de-o vreme
în tot mai rău se schimbă,
Vândută-i şi-mpărţită,
mereu şi tot mereu,
Că mă şi mir că încă
vorbim aceeaşi limbă.
În satele câmpiei
nu prea mai sunt ţărani
Şi mulţi îşi vând pământul
striviţi de sărăcie
Prea prinşi de febra lumii,
ce-n goana după bani,
A cam uitat că munca
aduce bogăţie.
S-au pustiit cam toate,
şi toate s-au vândut,
Mormane de gunoaie
sunt marile uzine,
Speranţa de mai bine
e gândul absolut
Ce în trăirea vieţii
pe cei mai mulţi îi ţine.
Falsificând firescul,
normalu-i anormal
Cozi de topor bat toaca
ce cheamă la-nchinare,
Şi cei dintâi aleargă,
în mod paradoxal,
Bogaţii, cu dorinţa
renumelui mai mare.
Dezordinea e cruntă,
credinţa gând mărunt,
Cei tineri n-au repere
ci doar un gând de ducă,
Nici nu mai ştim strămoşii
ce-au fost, pe unde sunt,
Istoria-i uitată
şi, decretat, caducă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu