E toamnă iar, la fel ca altădată,
Plouă mărunt şi chiar şi ceru-i ud,
Dunărea curge, curge-nvolburată
Dându-mi răgazul gându-mi s-aud.
Şi îmi aud povestea care-n minte
Păstrază prima şoaptă, când mi-ai zis,
Să fie şi în fapte, ca-n cuvinte,
Aşa cum, singuri, vieţii ne-am promis.
Te-aveam în fața mea, nerăbdătoare,
Simţindu-mă de tine doritor,
Şi-mi era clar că aşteptarea-ţi doare,
Şi-ţi era clar că, de-a trăi, mi-e dor.
Tăcerea-ţi de-nceput încă îmi spune
Cât de real a fost întâiul pas
Lăsându-mă să simt că-mi eşti minune
Şi-n tine să mă ştiu, pe veci, rămas.
Prin amănunte noaptea mi-e întreagă,
Cu toate câte-au fost de repetat
Ca dat motiv trăirii să-nţeleagă
De ce aşa, şi-atunci, s-a întâmplat.
Şi, întru totul, ziua următoare,
Cu tot firescul ei, limitativ,
Ţi-a fost, mi-a fost, prin faptă-nălţătoare
Spre mai departe, drept, şi sfânt, motiv.
Iar când va fi să fie, altă dată,
Un altă dată nicidecum prea rar,
Te voi privi, la fel, neîmbrăcată,
Şi ne vom fi acelaşi dar din dar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu