E-un scaun şi o masă, învechite;
Un tron domniei mele ce se teme
De toată drama lumii stingherite.
Am aşezat şi lampa mea cea veche
Şi-n ea am pus un rest de lumânare
Să-mi lumineze nopţile de veghe
Când, tuturor, eu caut alinare.
Mi-am aşezat la marginea ferestrei
Cartea ce ştiu că nimeni nu a scris-o
Şi, atârnată-n capetele lesei,
Către o lume-ntragă am trimis-o.
Atât cuprinde sala de domnie
A primului monarh necunoscut,
Ce azi domneşte, fără bucurie,
Sub lagărul blestemului trecut.
Şi mi-am făcut din ochii mei o gardă,
Şi arme mi-am făcut din vorba mea,
Iar gândurile, azi, ca la paradă
Se-nşiruiesc: a fi şi a putea.
În carte-i scrisă-ntreaga mea avere
Pe care tribunale vor s-o-mpartă;
Sălbăticia nopţilor ce-mi cere
Să-mi retrasez destinul pe o hartă.
Şi, stând pe scaun ca pe tronul sacru,
Sunt împăratul duhului stingher;
Fără de milă poruncesc masacrul,
Pământului, izbăvitor de cer.
Şi poruncesc mereu şi bat în masă,
La slugile ce poartă chipul meu,
Împărăţia mea e doar o casă
În care voi avea exil mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu