Din mine prea mult timp am tot lipsit,
Dar am sperat că viaţa e frumoasă,
Însă nu e! Şi sunt prea obosit!
Ştiam, şi nu vroiam să-mi dau crezare,
Că-n paie ude focul e doar fum,
Dar stăpânit de o rea-ncăpăţânare
Am rătăcit al vieţii mele drum!
Credeam că-n viaţă toate-s de valoare,
Şi am iubit, iubirii i-am vrut rost,
Dar cum nimic nu este nou sub soare,
Din cel ce sunt am devenit un “fost”.
Prieteniei i-am scris imn de slavă
Şi am tot vrut să cred cuvântul spus,
Dar am băut esenţa de otravă
Şi parcă-aş spune că mă simt în plus.
În suflet simt un vânt tăios şi rece,
Nici nu mai ştiu de nu am îngheţat,
Încerc să mă-ncălzesc...dar timpul trece,
Şi-mi amintesc ce-am vrut să fi uitat.
Averea mea... e doar ce port în mine...
Încă mai e, deşi am tot donat,
Am încercat ca dând să fac doar bine
Şi totuşi bine nu-i! M-am înşelat?
Eu ştiu că a greşi e omeneşte,
Scuza aceasta-ncerc s-o înţeleg,
Desfrâul însă-n jurul meu tot creşte
Şi-l văd, şi-l simt, şi nu mai pot să-l neg.
Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Şi să m-adun de unde-am rătăcit,
Aş vrea să cred că viaţa e frumoasă,
Dar nu mai pot... Sunt mult prea obosit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu