Uite că aveam dreptate!
Munţii-s înveliţi în alburi,
apele par îngheţate,
Frunzele se ard pe ramuri,
trecătoare-n altă viaţă,
Însă nu se vor căzute
şi-şi îmbracă strai de gheaţă.
Peste câmpuri trec, grăbite,
umbre triste-mbrumărate
Spre un adăpost în care
pot uita de tot şi toate,
Unde vântul doar se-aude,
dând de ştire-nnămeţirea,
Ori schimbarea feţei lumii
după cum îi e menirea.
Vezi, iubito, vine iarna!
Mai ţii minte... Era vară
Când ţi-am spus că cerul simte
că purtăm o grea povară
Şi că ne trimite semne
că, şi lui, de noi îi pasă
Învaţându-ne să spunem
că ne este dor de-“Acasă”!
Învăţăm, spre a-nţelege,
că tot ce va fi să fie
E fireasca derulare
a ceea ce nu se ştie,
Şi, când noi vom fi ca umbra,
peste câmpuri trecătoare,
Ne vom şti mergând acasă,
într-a vieţii-ncununare.
Vine iarna, vezi iubito?
Vine, şi va fi fierbinte,
Vezi... pe cer? Vine schimbarea...
Spune, hai... Mai ai cuvinte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu