Tributar tăcerii

De-aş mai avea putere, aş mai spune
Ce simt, ce văd, ce ştiu, ce înţeleg,
Când soarele, privindu-mă, apune,
Cerându-mi, de trecut, să mă dezleg.

Ce simt a fi departe sau aproape,
Sau nicăieri, dar, cumva, peste tot,
În spuma unui val furat de ape,
Ori râsul celor ce nimic nu pot.

Ce văd venind pe aripi de lumină,
Ori rătăcind prin norii-ntunecaţi,
Găsind nevinovaţilor o vină
Şi scuze celor mult prea vinovaţi.

Ce ştiu ca este mic deşi e mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Ce înţeleg când toate-şi ies din fire
Şi vorbele se spun dar nu se-aud,
Că faptele se fac dintr-o iubire
Portretizată doar de trupul nud.

Dar nu mai am speranţe... Nici putere...
Privesc în jur şi orizontu-i mut,
Devin, încet, un munte de tăcere
Înzăpezit de timpuri din trecut.