O noapte-ntreagă am privit spre tine,
Nimic nu se mişca în jurul tău,
Deşi simţeam că nu îţi este bine,
Nu-nţelegeam de unde-atâta rău...
Am adormit târziu, spre dimineaţă,
Tot aşteptând să văd măcar un gând,
Şi m-am trezit în vis, orbit de ceaţă,
Pe tobogane lungi mereu căzând.
Tăcerea nu era decât o mască
Sub care amintiri mai vechi ţipau,
Şi încercau, cumva, să te prostească
Că rost mai au, aşa cum îşi aveau.
Vorbe puţine ce conţin esenţe,
Puse cândva în forme de minciuni,
Se atârnau de mari sau mici carenţe
Fardând banalităţi ca mari minuni.
Şi, ca să fii, în viaţă, tot grăbită,
Când toţi, de fapt, din amintiri îţi fug,
Ţi se-arăta, în umbră de ispită,
Cum ard copiii nedoriţi pe rug.
În plină zi, când falduri de lumină
Umbrei puneau un clar şi demn contur,
Trezindu-mă cu mintea-n carantină,
Te căutam, ca-n vis, prin împrejur.
Trecuse noaptea, mi-aminteam de tine,
De somnul tău şi visul zbuciumat,
De gândul că o nouă vreme vine
Şi-ai să te vrei trăind fără păcat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu