Te pot privi în prag de viitor,
Dar uneori mă simt că n-am cuvinte
Să-ţi spun că-mi eşti motiv de mare dor...
În viaţa noastră, într-un totdeauna,
Ne va trăi al nopţii ceas târziu,
Şi-n ochii tăi privi-voi cerul, luna...
Făcându-mă să uit cam tot ce ştiu...
Din când în când te simt în amănunte,
Ca un consens de aprige trăiri,
Şi hotărârea ta ce vrea să-nfrunte
Porunca unor vechi dezamăgiri.
Nici nu mai pot să cred, ca altădată,
Că visu-i plăsmuit de gândul meu,
Că poate viaţa fi mereu schimbată
După al minţii, stabilit, clişeu.
Prezentul e doar clipa de-aşteptare
Ce caută mereu spre viitor,
Şi-n aşteptarea ei fără răbdare
Schimbă mereu al drumului decor.
Ca într-un tot, prin umbre de lumină,
Spre gândul tău privesc şi tot privesc,
Când propria balanţă şi-o înclină
Dedat la obiceiul omenesc.
Şi trage, şi tot trage, şi tot trage,
Spre ceea ce îşi spune că-i normal,
Recunoscând că încă se sustrage
De-a te lăsa trăind concret, real.
Dar chiar aşa, aceeaşi e urmarea,
Ce-i dat să fie, fi-va împlinit,
Ne va găsi-mpreună întâmplarea
Ce doar prin moarte va avea sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu