Ce simte oare mama care ştie
Că fiica ei o viaţă s-a vândut,
Pentru a ei meschină bucurie,
Ca ea să aibă tot ce n-a avut?
Seara când stă în zisa-i rugăciune,
Gândeşte, oare, la martirii sfinţi,
Şi, despre ea, le poate oare spune,
Că asta a-nvăţat de la părinţi?
Lumea de azi, se ştie, e nebună,
Constat, întreb, nu ştiu ce să mai cred,
Când văd rudenii care se-mpreună
Urlând că în tradiţii se încred.
Însă când văd că vorba se tot plimbă
Făcându-şi din plăcere drept reper,
Tradiţia, mi-e clar că se preschimbă,
Cei mai absurzi schimbarea ei o cer.
În ce simţiri trăieşte acea mamă
Ce-a vrut sub preş gunoiul adunat,
Minţindu-se că nimeni nu ia-n seamă
Decât ce spune ea că-i trai curat?
Când vede că mai trece altă noapte,
Ce adevăr îşi are înţeles,
Dacă mereu se jură că, în fapte,
Doar binele, de-a pururi, l-a ales?
De când ştiută-i lumea a fi lume,
S-au tot găsit nebuni să-i pună foc,
Sau pe copii în faşă să-i sugrume
Găsind că viaţa e un fel de joc.
Că au urmaşi, nu-i loc de îndoială,
Dar niciodată n-am avut în gând,
O mamă ce se vrea chiar specială
Desfrâul fiicei sale susţinând.
Cum oare-şi vrea respect de mamă
Văzând în jur pustiul de noroi
Singurătate, sărăcie, teamă,
Şi deznădejdea marilor nevoi?
Ochii-i spre cer sunt semn de pocăinţă,
Sau um blestem că nu îi e pe plac
Că cei din juru-i caută-n credinţă
Motiv trăirii să-şi găsească leac?
Timpul se duce, trece şi tot trece,
Faptele-şi au, mereu, alte urmări,
Se trag, din nou, beţii cu apă rece
Prin tainice iatace şi cămări.
Orice, ştiam că-i dat ca să se poată,
Dar niciodată răul cel mai rău,
Ca să se-arate-o mamă împăcată
Ştiindu-şi decăzut copilul său...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu