Am uitat de mult cum se trăieşte,
Ne ucidem pentru mărunţiş,
Chiar lumina zilei ne orbeşte
Şi ne ducem viaţa pe furiş.
Înscenăm furtuni la întâmplare,
Zorii zilei aruncăm în foc,
Am ajuns şi hoţi la drumul mare
Şi dorim s-avem numai noroc.
Facem focuri să avem ce stinge,
Ne-nchinăm la sfinţii cei mai mari,
Cea mai sfântă cruce e o minge
Şi suntem mereu tot mai avari.
Ia-ne, Doamne, orice perspectivă,
Ia-ne tot ce-a fost sau ce va fi,
Dar nu ne lăsa a fi-mpotrivă,
Dă-ne iar puterea de-a iubi.
Eşti chiar frumoasă, ştii şi tu prea bine
Şi lacrimă de cer îmi pari că eşti,
Eşti adevăr, şi şoaptă, şi minune,
Şi semn al cărţii pline de poveşti.
Eşti chiar mai mult, eşti roua dimineţii,
Şi zorii zilei ştiu că îmi poţi fi,
Şi-n răzvrătirea valurilor ceţii,
Tu drum îmi redeschizi spre altă zi!
Eşti chiar frumoasă, ştii la fel de bine
Şi focul vieţii simt că-l reaprind,
Am doar o clipă ce îmi aparţine,
Ţi-o dăruiesc şi-n gându-mi te cuprind!
Eşti chiar mai mult, eşti valul unei ape
Şi mal îmi eşti când viaţa-mi rătăcesc,
Şi tot mereu te simt şi vreau aproape,
Până-mi fac drum spre haosul ceresc.
Sub nori de seară caut steaua clipei,
Şi-nvăţ din nou să cred în viitor,
Ştiu c-am trăit sub patima risipei,
Dar, azi, spre tine aş pleca în zbor.
Nici luna plină nu-i întâmplătoare,
Aşa cum toate au un drum al lor,
Tu îmi rămâi o lacrimă de soare
Ce-mi dă un drum spre timpul viitor.
Te vei mărita, ştii asta bine,
Mulţi se vor uita în urma ta,
Tot mai mulţi mă vor urî pe mine,
Că vei fi de-atunci mereu a mea!
Te vei mărita în zori de toamnă,
Vorbe vechi de-atunci se vor uita,
Şi vei fi a vieţii mele doamnă
Şi-ai să-mi fii şi lacrimă, şi stea.
Te vei mărita şi-un cer ca focul
Să fim doi mereu ne va-ndemna,
Zorii zilei îşi vor face jocul,
Soarelui furându-i lacrima.
-un fel de replică-
O noapte nu avem şi n-o petrecem,
Ci doar ne facem că suntem în doi...
Dar, peste toate, când răsare luna
Ne regăsim, aşa, străini, tot noi.
O zi n-avem şi până-n zori de ziuă
Mai dăm din umeri şi ne ard şi ploi,
Când, peste toate, iar dăm foc luminii,
Ne regăsim, aşa, mai trişti, tot noi.
N-avem nimic. Atât, singurătatea
Ce vine-n valuri peste amândoi,
Doar câte-un ceas de poate ne permitem
Să fim, în taină, singuri, numai noi.
Iubita mea, eşti frunza primăverii
Şi-mi eşti stindard în lupta ce o duc,
Şi lupt cu multe-n clipa înserării,
Când toate la-ntuneric se reduc.
Sunt multe semne ce ne dau târcoale,
Tot încercând să stingă focul sfânt,
Şi vor într-una să ne stea în cale,
Să poată să privească un zbor frânt.
S-ar putea să cad uitat de toate,
Să şi ard pe drumul meu lumesc,
Dar acum când somnu-mi nu se poate,
Mi-e deajuns să ştiu că te iubesc.
S-ar putea s-ajung din întâmplare
Într-un crov al paşilor ce pier,
Dar fiindu-mi lacrimă de soare,
Dreptul de-a iubi mai pot să-l cer.
S-ar putea să plec pe altă lume
Într-un haos tainic, omenesc,
Însă-am să mă-ntorc eu, val în spume,
Să te am mereu, să te iubesc.
E ceas de seară, stele se aprind
şi norii nopţii neguri definesc,
De mă strivesc de pragurile vieţii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.
Vin vânturi mari şi simt că îmi e frig
şi-n raza lunii cerul îl privesc,
De mă ucide-n taină şoapta lumii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.
În pas de ducă lacrimii dau sens
şi cu speranţă cat un prag lumesc,
De ard în pripă orice gând al nopţii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.
Va fi o toamnă-a unui an firesc,
În care toate-au fost la întâmplare
Şi-am învăţat că totu-i omenesc,
Dorind mereu o lacrimă de soare.
Va fi o zi cu cerul înflorit,
Va fi o zi cu falduri de lumină,
În care vom uita ce am trăit
Şi toate ce vor fi vor vrea să vină.
Istorii vor începe-a se rosti,
În ziua împletirii de destine,
Şi-o sâmbătă-ntr-un tot ne va uni,
Să trecem peste rău şi peste bine.
Şi ierni de alburi şi de rod bogat
Se vor păstra în mugurii de floare,
Iar vara va avea de-ncununat
Menirea sfântă-a lacrimei de soare.
Când pasul nopţii trece către zi,
Hotarul şoaptei este omenesc,
Îmi este iarăşi dor de a iubi,
Şi lumii dau de ştire că iubesc.
Tristeţea, în mod tainic, e un gând
Pe care îl trăim în mod firesc.
La târgul vechiturilor o vând,
Azi nu mai ştiu decât că te iubesc.
Dezastrul lumii are gust meschin,
În viaţa-n care totu-i nebunesc,
De toate uit când ţie mă închin,
Şi-mi e destul că pot să te iubesc.
Iluzia e dusă spre real.
În mod ciudat şi asta e firesc,
Dar încă îmi e dor de ideal,
Şi ideal îmi eşti şi te iubesc.
Mereu realul pare rău fatal,
Mereu firescul pare nefiresc,
Dar dacă valul se opreşte-n mal,
Fără tăgadă ştiu că te iubesc.
Mă opresc mereu în faptul serii
Şi-amintiri, deodată-mi dau năvală,
Când ucid un pas al primăverii,
Nimeni nu îmi cere socoteală.
Caut veşnic un miracol sfânt,
Vreau să înţeleg ce mă îndeamnă
Să adun cuvânt lângă cuvânt,
Ca să uit că vine-a vieţii toamnă.
Norii negri vor din cer să cadă,
Amintiri îmi dau, mereu, bineţe,
Paşii mei sunt urme prin zăpadă
Şi înving un gând din tinereţe.
Eu, nebun, rămân doar eu, mereu,
Un copil cu inima senină...
Pot iubi şi eu, un derbedeu,
Ca o lacrimă de suflet plină.
Am uitat ce-nseamnă nebunia,
Gândul meu e fapt şi răbufnire,
Îmi dă iar târcoale sărăcia,
Dar mă-nalţ plângând cu-a ta iubire.
Până-acum trăiam doar în desfrâu,
Viaţa mea murea fără tăgadă,
Căutam izvoarelor pârâu
Şi striveam troiene de zăpadă.
Mă adun din şanţ, de prin noroaie,
Mă înec în lacrimi şi suspine,
Azi adun a ploilor şiroaie
Să rezist pe drumul pân’ la tine.
M-am robit mereu atâţia ani,
Mi-am purtat viaţă plin de teamă,
Am dormit sub pâlcuri de castani
Dar acum eşti visul cel de seamă.
Focul sacru arde iar în vânturi,
Azi dau foc la fapte şi regrete,
Şi mai scot din ultimele gânduri
Pasul răzvrătirilor secrete.
Glasul tău în iarnă mă trezeşte
Şi plutesc tăcut şi revanşard,
Te cuprind în braţe nebuneşte
Şi în focul Demonilor ard.
Am vândut singurătatea
Unui haos anonim,
Astăzi vreau eternitatea
Doar la doi s-o împărţim.
Am uitat că am în spate
Doar o viaţă dusă-n gând
Şi-am pornit spre libertate
Ca o flacăra arzând.
Îţi veghez clipa visării
Ca o lacrimă, supus
Şi dau viaţa mea uitării,
Când iţi spun ce-aveam de spus.
Totuşi uneori mă doare
Că fac pasul mult prea mic,
Îmi eşti lacrima de soare
Şi mai mult nu vreau nimic.
Fiindu-mi şoapta clipă de ispită,
lăcrimez în vorba risipită,
obidit de semne de-ntrebare,
aştept visul razelor de soare.
Robotind prin simpla amintire
enervez o clipă de trăire.
Dor de ducă, dor de împlinire
eşti de-acum găsita mea iubire.
Făurind istoria de-o clipă,
obosesc pe-a gândului aripă,
călator pe gând de începuturi,
fiindu-mi frig, mă ard printre rebuturi.
Luminez şoptirea mea-n neştire
ocrotind o şoaptă de rostire,
amintindu-mi rostul de-mplinire
retrăiesc, găsindu-te, iubire.
Existând într-un calup de stele,
dăruiesc speranţă zilei mele,
evadez pe ziua mea trecută,
vultur să cobor pe-a ta redută.
Începând un pas de regăsire,
sunt mereu în preajma ta. Dau ştire!
Frunză verde, verde de mirare
am sa plâng a gând de sărbătoare,
te găsesc în purpuri de lumină,
amintindu-mi clipa ce-o să vină.
Biruit de şoaptele ştrengare,
umblu peste paşi de întrupare,
niciodată n-o să fac risipă,
aplecând spre tine a mea clipă.
Ca un semn al lacrimii fugare,
intru-n gândul fără de hotare,
ne-ntrebat îmi umilesc trecutul,
existând ca vrutul şi nevrutul.
Exilând sentinţe călătoare,
stau şi pun un semn de întrebare.
te cuprind cu lacrima pribeagă,
întrebarea mea vrea să-nţeleagă.
