Drumul regăsirii s-a deschis,
Ai să vii şi ai să-mi fii mireasă,
Tot ce va urma ne este scris.
Cerul e senin ca niciodată,
Nori nu se mai văd pe nicăieri,
Vom fi iar, noi doi, ca altădată,
Toamnele schimbând în primăveri.
Doborât-am praguri absolute,
Sensul întâmplării ne-a lovit,
Ne-am izbit de vrute şi nevrute,
Pân’ la urmă tot ne-am regăsit.
În curând ai să revii acasă,
Pragul casei te voi trece iar,
Şi uitând de tot ce ne apasă,
Vom şti iar să ne avem ca dar.
Cerurile nopţii sunt albastre,
Stelele în ochi îţi strălucesc,
Vom avea iar vise “ale noastre”,
Şi-ai să ştii atunci cât te iubesc.
Vom pluti pe valuri de speranţă,
Tot ce ne dorim vom reuşi,
Am învins a morţii cutezanţă,
Ne e dat acum a ne iubi.
În curând ai să revii acasă
Clipelor în noapte să dăm foc,
Şi, trecând prin foc, să-mi fii mireasă,
Că tu-mi eşti blestemul de noroc.
Fulgerele nu mai au răbdare,
Au dat semn şi iarăşi vor da semn,
Mulţi vor crede că-i doar întâmplare,
Noi vom şti că-i un moment solemn.
Timpul va uita să ne grăbească,
Chiar hotar al timpului vom fi,
Vom fi o pereche nelumească,
Moartea nu ne poate despărţi.
Drumul mi se pare lung,
Vreau mai repede s-ajung,
Să te pot în ochi privi,
Cerul să-l putem strivi.
Focul n-ar fi de ajuns
Să găsească un răspuns,
Visul va fi iarăşi rost
A tot ceea ce a fost.
Norii dinspre munte vin,
Gândul abia mi-l abţin,
Drumul pare tot mai lung,
Vreau să zbor, vreau să ajung.
Dintr-odată simt că iar
Sufletu-mi e pus pe jar...
Şi chiar totul e firesc...
Gândul meu ţi-l dăruiesc...
Drumu-i lung şi lung a fost
Printre fapte fără rost,
Astăzi simt că-s obosit,
Însă drumu-i împlinit.
Focul iarăşi e aprins,
A fost greu, dar am învins!
Parcă totuşi viaţa-mi spune
Că trăiesc un început,
Adunând doar gânduri bune
Trec un prag spre absolut.
Ne-au îndepărtat în pripă
Întâmplări fără de sens
Şi ne-au aruncat o clipă
Într-al vieţii gol imens.
Fulgere fără de milă
Au făcut între noi drum
Şi-ajunsesem plini de silă
Să vedem şi ceaţa fum.
Între fapte şi urmare
Eu uitam că pot să cad,
Semne mari de întrebare
Apelor au croit vad.
Azi e însă zi de vară,
Norii nu mai pot s-apară!
Nu vreau să fiu în haită şi flămând,
Prefer să-l văd pe cel ce mă împuşcă,
Să ştiu că timpul trece ca un gând...
Şi el flămând... Să simt că viaţa-mi muşcă...
Zăpada iernii-i uneori prea mare,
Şi drumul, singur, nu mai pot să-l fac,
Însă mi-e greu şi nu mai am răbdare,
Şi-aştept ca timpul să-mi găsească leac.
Prin faţa mea trec haite-nflămânzite
Spre un himeric ţel neînţeles,
Mânate de-ale simţului ursite...
Instinctualul drum către regres.
Zăpezile sunt mari şi cad întruna,
Mutând hotare înspre necuprins,
Iar dacă uneori răsare luna,
Presimt că-i vremea să m-arăt învins.
În haită pot să fiu un anonim,
Dar viaţa n-o pot duce clandestin.
Chiar dacă am un drum de-nsingurat,
Nu vreau s-ajung în haită lup turbat.
Va fi să te iubesc pe ţărmul mării,
Când stelele se pierd în necuprins,
Lăsându-ne în voia întâmplării,
Să ducem cartea vieţii spre cuprins.
Ne va spăla un val curat al mării
De toate câte ni s-au întâmplat,
Şi-nţelegând misteru-ndepărtării,
Vei fi din nou izvor de rod bogat.
Iar eu te voi simţi ca ţărm al mării,
Spre care vin în drumu-mi dinspre cer,
Amestecându-te cu gustul sării,
Nici zorii zilei n-am să ştiu când pier.
Ne vom iubi-n curând pe malul mării,
Redând contur întregului trecut,
Uniţi de-aceeaşi şoaptă a chemării
Ţinti-vom spre înaltul absolut.
Vremea a trecut, e o poveste,
Lumea ştie doar ce mai vrea ea,
Adevărul este şi nu este...
Doar finalul lasă umbră grea.
Încotro priveai, vedeai lumină,
Nu credeai că sunt în faţa ta?
Ce-a urmat ştiam că o să vină,
Oare chiar credeai că n-aş putea?
Raza unei stele n-are umbră,
Nu am vrut s-arăt o altă faţă,
O eclipsă dă lumină sumbră,
Răsăritu-i doar de dimineaţă.
A rămas... şi n-ai ştiut alege
Timpului o cale de-mplinire,
Undeva, eu am ştiut culege
Laurii speranţei de iubire...
Am să te fur când fi-va întuneric,
Nimeni nu va şti de fapta mea,
Dar, ştii bine, ne va blestema
Cei ce au doar un hotar himeric.
Dacă, totuşi, stau să mă gândesc
E mai bine dis-de-dimineaţă,
Dar, cum frică ştiu că-ţi e de ceaţă,
Toţi vor crede că, de fapt, glumesc.
Poate e mai bine-n miez de zi,
Când e lumea-n mare-ncurcătură,
Şi cam nimeni nu se mai îndură
Din vâltoarea vieţii-a se opri.
Însă în amurg sau pe-nserat
E mai sigur c-ai să mergi cu mine.,
Ştii şi tu că asta se cuvine
Ca să uiţi ce viaţă-ai îndurat.
Dar nu e prea sigur dacă poţi,
Nici cu mine nu ştiu de va ţine.
O să uiţi de toate şi de toţi?
De te fur, o fi mai rău, sau bine?
(re)adaptare
Plouă parcă într-un mod ciudat,
Plouă peste razele de soare,
Semnul crucii mult prea tare doare,
Tot mai mult în formă-i inversat.
Norii trag de raze-n curmeziş
Şi prefiră lacrimi arzătoare,
Lumea e mereu mai doritoare
De-a-şi simţi privirile-n cruciş.
Ploaia, risipind furtuni de foc,
Pune întrebări hotărâtoare
Şi, când toţi privesc doar către soare,
Defineşte-al umbrelor noroc.
Vântul, poate chiar întâmplător,
Dă speranţă clipei viitoare,
Plăsmuind motive zdrobitoare
Pentru toate visele ce mor.
Plouă totuşi într-un mod ciudat,
Ploaia pare-a fi izbăvitoare,
Agăţând de razele de soare
Întâmplări ce nu s-au întâmplat.
Dar, piezişe, razele de soare,
Plâng prin ploaia purificatoare.
Seara pune iarăşi stăpânire
Peste vadul cerului senin,
Izgonind mereu spre amintire
Importanţa zilelor ce vin.
Hohotul de noapte liniştită
Dă-nţeles de clipe-n unison,
Amintirea-mi e mereu ispită,
Patimă, dorinţă, abandon.
Stelele dau iarăşi relevanţă
Haosului vag şi prea firesc,
Rostuind a lumii cutezanţă
Într-un carusel Dumnezeiesc.
Printre umbre şi însemne sfinte
Uit chiar şi ce mie îmi spuneam,
Vorba-mi e strivită de cuvinte,
Lacrima îţi bate ţie-n geam.
Mâine vom fi iarăşi o pereche
Vom fi noi în ochii tuturor,
Vom fi o poveste totuşi veche,
Însă nu-i nimic întâmplător.
Liniştea ce va urma să vină
Va da vieţii sensul absolut,
Regăsind a nopţilor lumină,
Vom avea şi tot ce n-am avut.
Viaţa pune iarăşi stăpânire
Să găsim un drum spre nemurire.
Să fii o curvă nu e greu deloc,
E necesar culorile să ştii,
Idei să ai să poţi fi omul şoc
Şi ai un loc între portocalii.
Dar dacă vrei să ai trecut prosper,
Din fund poţi da şi poţi îngălbeni,
Ca umbră să-ţi găseşti un loc în cer,
Când lumea îşi doreşte-a huidui.
Când flacăra puterii e prea sus
Încă o tumbă ai putea să faci,
Să înroşeşti când adevăru-i spus,
Că ştii şi tu că-i furi pe cei săraci!
Când lupii urlă poţi lătra la ei
Cu sentiment uman şi chiar profund,
E de ajuns albastru să te vrei,
Că-ţi e uşor să te şi dai la fund.
Dar nu e greu să peticeşti un sac
Cu verdele pădurilor ce-au fost,
Ştiindu-te un om cinstit, sărac,
Găsind deşeurilor lumii rost.
Te dai pe spate, simți pe dinapoi,
Stai cocoşat privind în sus, și-n jos;
Vrei titluri şi pompoase nume noi,
Măcar o zi să fii oficios.
Eşti curvă; ştii că nu-i întâmplător!
Îi lingi mereu pe cei ce i-ai scuipat,
Dar eşti un patriot multicolor,
Sărac la duh, deşi în bănci bogat!
Dar curvă poţi să fii doar cât te ţii...
Ce nume laşi când pleci dintre cei vii!?
De-ai fi o floare-a câmpului,
Te-aş lua cu tot, cu rădăcină
Şi te-aş ascunde în lumină.
De-ai fi o rază-a soarelui,
M-aş înălţa până la stele
Şi te-aş ascunde printre ele.
De-ai fi o şoaptă-a vântului,
Moară de vânt să fiu aş vrea
Şi te-aş păstra numai a mea.
De-ai fi seninul cerului
În nor de foc m-aş preschimba
S-atrag mereu privirea ta.
De-ai fi izvorul gândului,
Ai fi cu mine viaţa toată
Şi nu te-aş pierde niciodată.
De-ai fi hotarul timpului,
Să-mbătrânesc nu aş putea
Şi-n poarta ta mereu aş sta.
Dar pân’ la urmă ce să fac?
Pe toate cum să le împac?
Eşti totul... Chiar dacă n-ai fi,
Alt orizont nu aş privi.
Mereu te chem, te vreau mereu
Icoană sufletului meu.
Ai urzit un scop şi l-ai atins,
Ţi-ai dorit să faci ce vrei din mine,
Bucură-te, dacă vrei, că ai învins.
Umbră, să mai am, nu se mai poate,
Dimineaţa mă târăsc pe brânci...
Doamne... cândva le făceam pe toate,
Nu ştiam că văile-s adânci.
Câte-au fost deodată să se-ntâmple...
Faptelor le caut înţeles,
Iarna m-a atins deja la tâmple...
Unde să mai plec? Am de ales?
Te-ai gândit doar să îţi fie bine,
Ai ştiut să mă loveşti din plin,
Tot ce-am construit e în ruine,
N-am decât spre ceruri să mă-nchin.
Să te ierte Dumnezeu de toate...
Eu mă rog în serile-mi pustii,
Să te-ajute să răzbaţi şi, poate,
Numai fericirea o s-o ştii.
Am greşit şi eu... şi am o vină,
Ştiu că uneori s-a resimţit,
Însă n-am lovit la rădăcină,
Tu însă, prin spate, m-ai lovit.
Crede-mă, nu ştiu ce mă mai doare,
Chiar n-am dreptul să mai spun nimic,
Am crezut că-i ceva nou sub soare,
Azi nici ochii nu mi-i mai ridic.
Aş dori să uiţi că-această viaţă
Mi-e mai scurtă... cred că asta ştii,
Să nu-ţi pese că-ntr-o dimineaţă
Voi pleca spre zările pustii...
Să-ţi doreşti în viaţă pe măsură,
Faptei tale să-i găseşti egal...
Nu cu răzbunare, nu cu ură,
Poţi să îţi atingi un ideal...
Dacă vrei, poţi arăta la lume
Că ai pus un suflet la pământ,
Nu-mi mai pasă chiar de-mi spui pe nume,
Asta sunt acum: o frunză-n vânt.
Dacă însă vrei să-ţi fie bine
Nu trăi minţit şi concesiv,
Caută să fii doar tu, prin tine,
Altora... nu le găsi motiv.
Ai lovit. Şi cred că e mortal,
Însă uită... nu-i aşa fatal...
Oh, Doamne, ce sfârşit banal...
Doar eu pe patul de spital...
*******
Mai ştii... ce nume îţi dădeam
Când şi în vis te căutam?
Icoană, lacrimă şi stea...
Mereu, mereu, iubita mea...
Mai ştii... ce gânduri împleteam
Când ploaia ne bătea în geam?
Gândeam că-ntruna va ploua
Şi că de toate vom uita...
Mai ştii... ce-nflăcăraţi eram
Când pradă vieţii ne lăsam?
Lumina peste noi cădea,
Iar noi simţeam că se-nnopta...
Mai ştii... ce nume îmi dădeai
Când numai stelele vedeai?
Şi ceru-ntreg se oglindea
În gândul şi privirea ta...
Mai ştii... ce gânduri mari aveai
Când parcă fără grai erai?
Şi sufletu-ţi mă cuprindea,
Urmând în tine-a mă purta...
Mai ştii... cum plânsul alinai
Când ochii-n palme mi-i luai?
De-aş fi ştiut ce va urma...
Ai ochii plânşi, iubita mea…
*******
Şi sensul unic e real,
Urmează punctul de final...
Cine nu crede adevărul vieţii
Poate trăi minţit şi concesiv,
Uitând mereu că zorii dimineţii
A nopţii poartă-nchid definitiv.
Am pus un pas pe prag şi astfel ştiu:
Orice poveste nouă e tot veche,
Chiar dacă azi nu sunt ce vreau să fiu,
Eu cred mereu în suflete pereche.
Privind spre nori azi regăsesc lumina,
Din fulgerul furtunii mă hrănesc,
Şi fac recurs, recunoscându-mi vina
De-a şti că viaţa trece-n mod firesc.
Ridic privirea, liber, către cer
Şi spun mereu o rugăciune veche,
Ştiu că-s sarac, la bogăţii nu sper,
Dar, Doamne, lasă-mi sufletul pereche.
