Ploaia din iarnă

Plouă ca în plină vară

peste frunzele ce mor,

Fulgerele îmi dau semne,

parc-ar şti de ce mi-e dor,

În lumina lor te-arată

şi mă lasă să te văd,

Şi-mi dă sensuri şi-nţelesuri

la mai tot ce întrevăd.

Şi se-aude şoapta ploii,

norii se coboară grei,

Picăturile răzleţe

sunt dovadă şi temei,

Chiar şi dacă ploaia-ngheaţă

nume ploii ele dau,

Şi, să se-ntrevadă, lasă,

cândva ce pârâu erau.

Mai trozneşte lemnul porţii

şi se-arată pregătit,

De-a se-nveşmânta cu bradul

ce în cer e pregătit,

Iar din cer vine răspunsul

printr-un trăznet în ecou,

Dând de veste că e vremea

unui pas normal, dar nou.

Ploua parcă şi mai tare,

ritmul ploii îl ascult,

Şi aştept să treacă iarna

să arăt că ştiu mai mult.

Valuri prin valuri

Valuri, valuri, prin zăpadă,
Drum îşi fac înspre un port,
Să-nţeleagă şi să vadă
De ce malul pare mort.

Valuri, mari, învălurite
Lasă timpu-n urma lor,
Cautând printre ispite
Zborul pescăruşilor.

Valuri, valuri, prin dileme,
Se tot vor pe ţărmuri far,
Semn să facă, peste vreme,
Pragului de pe hotar.

Valuri mari, izbăvitoare,
Pun o treaptă către cer,
Exilând lacrimi de soare
Printre rosturi şi mister.

Valuri, valuri, fără nume
Bat la porţi fără de chei,
Vrând s-arate, înspre lume,
Gândul hâd din somnul ei.

Valuri mari, înnobilante
Fac al vieţii drum deschis,
Revocând căi aberante,
Revelând totul în vis.

Valuri, valuri, trecătoare
Urcă valuri către soare.

Totem prevestitor

Tot adunând priviri de peste timpuri,
De viitor mereu mă simt atras,
Cândva am fost nisipul dus de vânturi,
Acum spre cât mai sus fac primul pas.

Mă prinzi de mână şi te ţin în braţe,
Te duc spre ceruri, te feresc de nori,
Tristeţile le-alung, să nu te-agaţe,
Să poţi avea mereu senin în zori.

Şi dacă valuri vin şi vin într-una,
Spre tine vin, de valuri nu mă tem,
Şi veste-ţi dau că a trecut furtuna,
Iubirea ni-i destin şi ni-i totem!

Spre mai departe, către altă vreme,
Am să te duc şi am să merg şi eu,
Şi, hai, dă-mi mâna, n-ai de ce te teme,
Vom fi noi doi, la bine şi la greu.

Dumnezeirea prin iubire

Ştiam demult iubirii să-i dau nume,
Ştiam că a iubi e omenesc,
Dar nu credeam că am să-nvăţ vreodată
Să pot să spun că-i har Dumnezeiesc.

Revin din nopţi şi căutari de sine
Simţindu-mă un cumul de erori...
Călauzit de gânduri şi speranţă
Îţi spun că noi nu suntem muritori.

Privindu-te, m-adun de prin unghere,
Mi-adun trăiri ce parcă le-am uitat,
Pe mine mă adun să am putere
Să pot să spun că Cerul mi te-a dat.

Mi-arunc privirea către munţi în zare
Şi mi-e uşor, de-i necesar, să-i mut...
Fugind de întuneric înspre soare,
Îţi spun că viaţa-n noi a renăscut!

Ştiind că tot şi toate or să fie,
Învăţ că idealul e firesc,
Şi simt acum ce n-am simţit vreodată...
Iubirea cu însemn Dumnezeiesc!

În limita vieţii

Te caut cu privirea însetată
Dinspre trecut mă simt în viitor,
Şi când aş vrea să ştiu ce-a fost odată
Te văd şi văd surâsu-ţi orbitor.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Aşa cum e firesc şi e normal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

În întrebări găsesc continuarea
Acelui gând, cumva copilăresc,
De-a nu mă teme aşteptând urmarea,
Ştiind că semnul plus e omenesc.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Nimic nu-mi pare-a fi paradoxal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

De-am fi avut cândva o rădăcină
Din care să ne spunem c-am venit,
Ne era dat s-avem o mare vină
Că ni-i sortit ceea ce ni-i sortit.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Şi te aud vorbindu-mi la plural,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

Din împreună spre continuare
Predăm destinul nopţilor de foc,
Iar dacă unii cred că-i o-ntâmplare,
Noi ştim că este vremea de soroc.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Iluminând decorul hibernal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

Cardinalul verb “a fi”

Din puncte cardinale-ntunecate
Se-arată un heraldic curcubeu,
Iertându-ne nevrutele păcate,
Spre a putea rosti “vom fi mereu”.

Şi dacă vânturi bat, din orice parte,
Chiar dacă par pornite din senin,
Zorii de zi se văd, nu sunt departe,
Lumina zilei ţie ţi-o închin.

Nu mă mai tem să cred am puterea
De-a da contur dorinţei de-a trăi,
Ştiind că ziua-mi înţelegi tăcerea
Ca seară să mă poţi mai mult dori.

Şi vin dinspre departe înspre tine,
De parcă aş veni de nicăieri,
Pe firul amintirii ce revine,
Urmând să fim ce încă n-am fost ieri.

Mai complicat s-a vrut să se întâmple,
Mai simplu se putea, cu mult mai greu,
Dar astăzi când ne ninge sfânt pe tâmple
Ne regăsim pentru “a fi mereu”.

Scrisoare către absurzi

Valentinei

Voi, soldaţi ai desfrânării,

plini de ifose tembele,

Vă gândiţi, că peste noapte,

îmi puteţi pune zăbrele?

Ori, cu nu ştiu ce putere,

chiar puteţi să mă opriţi,

Să v-arăt la toată lumea,

ca modele de smintiţi?

Matematic, ştiti de toate,

dar vă-ncurcă unitatea;

Că, adeseori n-ascultă,

de ce vrea “umanitatea”!

Adunând unu cu unu,

imediat răspundeţi: “doi”.

Dar, habotnici şi eclectici,

voi uitaţi cuvântul “noi”.

Partajaţi sume enorme,

partajaţi chiar sărăcia;

Pentru-n biet capăt de aţă,

insuflaţi neomenia!

Dar, iubirea e o stare,

nu-i o pată de noroi,

Nu se lasă împărţită,

nici la zece, nici la doi!

Totul se extrapolează,

zero are o valoare,

Pentru voi, la înmulţire,

pentru alţii, din chemare;

Sunteţi nişte bieţi contabili,

şi vi-i drag semnul egal!

Eu, trăind, v-arăt obrazul,

şi-l contest ca ireal.

Plus valoarea dă profituri,

bun, ce ştiti şi voi, dispare.

Viaţa nu se cumulează,

nu-i un credit, tip “scontare”!

Timpul îi dă sens multiplu,

când cu minus, când cu plus,

Doar bilanţul, de pe urmă,

spune, tot ce e de spus.

Multe-am învăţat în viaţă,

dar nu-mi intră-n cap tăcerea,

Pumnii voştri n-au valoare,

nu mă sperie durerea!

Las cuvântul să-şi arate

invincibilul său rol;

De cuvinte vă e frică

și, aşa, vă daţi de gol!

Scrisoare viitoare

Cristinei

Iubita mea, îţi spun că ai de furcă
Cu mine mai puţin, cu alţii mult...
Ţi-e teamă să-mi vorbeşti, când te ascult
Şi între noi, cortina vieţii urcă.

Şi mă urăşti, acum, şi pari a-ţi spune,
Că vocea mea e voce de strigoi!
Mă simţi ca pe-un străin şi între noi
E hăul unei mine, de cărbune.

Îţi simt privirea, dusă-n altă lume,
Te-aud mergând, cumva, spre nicăieri,
Deşi, în cer te văd cum vrei şi ceri
Să poţi, oricând, oricui, să-i spui pe nume!

Eu vin spre tine şi revin la tine,
Să poţi, cumva, să-ţi aminteşti de noi,
Acum, când baţi pe pragul de apoi
Şi, încă, poţi să faci să-ţi fie bine.

De-ar fi să lupt cu moartea-n orice clipă,
De-ar fi să lupt cu morile de vânt,
Eu nu mă tem de forţa din cuvânt,
Când nu-i gândit şi e rostit în pripă!

Scriindu-ţi, ştiu şi ceea ce urmează,
Pe drumul drept, doar pare că e rău,
Dar nu e drept s-aleg în locul tău!
Ar trebui să ştii ce te tentează.

De ani şi ani, ţi-ai căutat menirea
Şi ţi s-a dat să ştii că ai un rost;
Dar, gardienii morţii sunt la post
Şi te-amăgesc, să-ţi pierzi dumnezeirea.

Gustând veninul, ai să vrei de toate,
Chiar dacă e normal, sau anormal
Şi n-ai să-nveţi că apele au mal,
Chiar dacă valul la un mal te scoate!

În căutarea fără de speranţă,
Vei rătăci prin paturi, fără număr,
Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr
Pe care să te simţi în siguranţă.

De-atâta insalubră amăgire,
Copilul tău, de tine va fugi
Şi-abia atunci, cu-adevărat, vei şti
Că n-ai fugit de greu, ci… de iubire!

Vei fi bătrână, singură şi tristă,
Regretul ai să-l ţii la căpătâi
Şi-ai să te-ntrebi, de ce n-ai spus: Rămâi!
Ba, chiar mai mult, fugeai pe-o falsă pistă...

Eu voi veni, oricând, din lumea asta
Şi, de va fi, din lumea de apoi,
Ca să înveţi şi tu că…cifra doi
Înseamnă fericirea, nu năpasta!

Acum, când scriu, eu ştiu: nu-mi dai crezare!
Te-apleci şi-asculţi o voce, din mormânt,
Şi-n ea te-ncrezi, de parcă Duhul Sfânt
Ar sta ascuns în cel ce e mai tare!

Când vei citi ce-ţi scriu, vor fi-ntâmplate
Câteva doar, dar tot va fi târziu;
Căci tu, acum, iubirii-i faci sicriu
Fiind impinsă, tainic, de la spate.

Şi, Doamne, câte-mi vin să spun deodată,
De mila ta, în plâns mă prăbuşesc,
Dar ce să fac? Nu pot să te opresc,
Să mergi pe-această cale-ntortocheată!

Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;
Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.
Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,
Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate
Omoară răul, știi că ea nu poate!

Redefinitoria creaţie

Cerul se aprinde-n miez de noapte,
Întrebări se rostuiesc în vis,
Adevărul răscolit de şoapte
Are un însemn deja promis.

Pe deasupra morţii-i valul vieţii,
Ce va fi urmează-a se-mplini,
Noi, striviţi de pragul dimineţii,
Înţelesuri noi vom regăsi.

Răspicat şi ferm, prin amănunte,
Stelele vor da sentinţa lor,
Să simţim că dărâmăm un munte,
Printr-un simplu joc al faptelor.

Să deschidem poarta ferecată,
Răsturnând al râurilor vad,
Ca ştiind, când zori se arată,
Noi să nu fim stelele ce cad.

Pe de-a-ntregul să dorim lumina
Ce ne dă îndemnul absolut
De-a uita că e a noastră vina,
Când mereu privim către trecut.

Din lumina stelelor mărunte
Să refacem dărâmatul munte.

Decembrie revenind

Decembrie revine din trecuturi
Cu iz de împliniri, ca un ecou...
Demitizând absurde absoluturi,
Ne-arată drumul... Şi e unul nou!

Şi vine iarna, vine mai devreme,
Trecându-ne speranţele în vis,
Principial şi nu prin teoreme
Transformă în real tot ce-i promis!

Din întrebări ce nu le-am luat în seamă
Ni se reface rostul necesar,
Uita-vom şi de piedici şi de teamă,
Să vrem să ştim că nu avem hotar.

Şi dacă-i frig se simte-a fi caldură
Acolo unde fi-va să trăim,
Nici timpul n-o să aibă o măsură,
Un infinit ni-i dat să ne iubim!

Consensual banal

Ni-i toată viaţa un consens banal,
Trăiri, gândiri şi un absurd real,
Trecutului furăm tot ce-i greşit,
Denominând prezentu-n mod minţit.

Aducem şoaptei sensul de mister
Şi ochii-i ridicăm mereu spre Cer,
Uităm ca viaţa poate-a se-mplini
Doar dacă drumul nu ni-l vom opri.

Forţând hotarul zilei de apoi,
Uităm că mai există cifra doi,
Şi îngheţând sub gerul timpuriu
Ne vom trezi când fi-va prea târziu?

Real simţind putem trăi real,
Putem fi noi eternul ideal,
Chiar dacă unii cred că viaţa-i troc,
Eu nu mă tem să spun că am noroc!

Iarnă mai devreme

Vine iarna, se cunoaşte,
Ţi-am mai spus şi iar îţi spun,
Şi-ţi mai spun că vei renaşte,
Şi e vremea să m-adun.

Ploi de toamnă se arată,
Pun însemn de rod bogat,
Tu, cu vorba-ţi minunată,
Îmi redai ce mi s-a luat!

Eu, din pragul vremii mele,
Îmi fac palmele căuş,
Te voi duce pân’ la stele,
Să-ţi fiu sprijin în urcuş!

Vine iarna mai devreme,
Unii parcă se ascund,
Însă n-ai de ce te teme,
Timpul vechi e muribund.

Într-o seară, următoarea,
Vom păşi pe podul vieţii,
Cu accente pe-ntâmplarea
Din pridvorul dimineţii.

Azi spun vorba, mâine fapta
Va fi ţel, va fi reper,
Tu, înnobilându-mi şoapta,
Ne vei readuce-n cer.

Vine iarna... Uite vine,
Drumul ne va fi mai clar,
Timpul nu se mai abţine,
Pune semne-n calendar.

Drum prin destin

De-atâtea ori am scris, în viaţa-aceasta,
Din întâmplare, tot ce va urma,
Dar, temător, să nu atrag năpasta
N-am spus că totul fi-va doar aşa.

Chiar dacă-aş fi putut să dau de veste,
Am preferat să stau retras, distant,
Am vrut să fie totul o poveste
Ce-mi apărea în gânduri, obsedant.

Şi mi-a mai fost să cred că nu e bine
Să se tot creadă că aş vrea ceva,
Că aş adauga doar ce-mi convine
Ca toate să urmeze spusa mea.

Şi multe nu le-am spus, deşi m-aş duce
În orişice proces, ca acuzat,
Cu-n jurământ pe tot ce-i sfânt, pe cruce,
Cerând, de mint, să fiu executat.

Şi n-aş vorbi de ceea ce-mi convine
N-aş cere şanse-n vorbe ticluite,
Aş cere să se spună: despre mine
Am folosit sintagme măsluite?

Acum vorbesc... Nu am nici o-ndoială,
Şi nu mai simt că aş avea opriri,
Că pot, cu o voinţă colosală,
Să dau de veste marile-mpliniri.

Şi uit să mă mai tem... Şi tot şoptesc,
Lumină simt... Lumina o iubesc!

Dorindu-te să te iubesc

Te-aş iubi pe roua dimineţii,

te-aş iubi pe creasta unui val,

Te-aş dori ca pe-o-ntâmplare simplă,

aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare

între plus şi minus infinit;

Răzvrătind miracole de viaţă

pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,

te-aş iubi pe treceri între munţi,

Să te am ca zbor de împlinire,

să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire

ca să-mi fii un pas mereu spre cer,

Învrăjbind un pas al vieţii noastre,

odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,

te-aş iubi la ceas de înserări,

Te-aş dori în zori încă odată

într-un pas visat prin întâmplări.