Te văd în vis

În vis mi-apari şi-n vis mă vezi,

În suflet totdeauna-mi eşti,

Şi-n vise poti să te încrezi

Trâind dorinte omeneşti.

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.
Azi ştim că am trăit, cândva, degeaba,
Şi-am rătacit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Altfel ni-i dat să ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!
Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrăditi de-al vieţilor tumult.

Prin vis ti-e dat să întelegi

De ce în gand îti sunt mereu,

Şi cum nu poti să mă renegi,

Ne reuneşte Dumnezeu.

Un actor, un singur rol

Peste forme fără formă,

printre sensuri fără sens,

Avem drept de-a pune-o punte

peste-al vieţii gol imens,

Ni se dă câte o cale,

ni se-arată şi un drum

Şi puterea de-a alege

de a spune: Nu acum!

Dintr-o simplă întâmplare

fumul se preschimbă-n foc

Care arde şi în ploaie

vreascurile cu noroc,

Doar cenuşa se adună,

jaru-i tot nestăvilit

Aprinzând în miez de noapte

focul ce a ars mocnit.

Se vor fapte judecate

şi-nţelese după plac,

Că-s destule broaşte-n lume

ca să umple orice lac,

Doar pârâul poartă-nsemnul

harului Dumnezeiesc

Apelor ce nu-şi vor moartea

şi mereu se limpezesc.

Gheata şi de frig se sparge

unind malurile-n pod

Şi când nu-i luată-n seamă

prinde apa în năvod,

Mai scufundă roata-n tină,

aruncând oiştea în gard

Ca să poată să încline

al victoriei stindard.

Printre forme fără formă

sensu-i bine definit,

Chiar şi-n sensul giratoriu

ştii de unde ai pornit,

Poleiala dă motive

de-a nu şti ca plinu-i gol,

Numai viaţa este viaţa

cu-n actor si-un singur rol.

Înţelesul prin vis

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.

Azi ştim că am trăit cândva degeaba,
Şi-am rătăcit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Oricum altcumva ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!

Curând, din munţi, în noaptea de schimbare,
Vor reveni-ntre noi cei ce nu mor,
Şi-am să revin şi eu din depărtare,
Pentru întâiul pas hotărâtor.

Din cer coborâtoare, o lumină
Te va-mbrăca-ntr-al veşniciei strai,
Redându-ţi dreptul de a fi Divină,
Redându-mi-te, iar, ca să mă ai.

Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrădiţi de-al vieţilor tumult.

Şi-n vis mă vezi şi-n vis te văd într-una,
În suflet am ştiut că-mi eşti mereu,
În suflet m-ai purtat dintotdeauna,
De-aceea ne uneşte Dumnezeu.

Să mergi…

Să mergi pe drumul tău, chiar dacă norii
Se-adună, tot mereu deasupra ta,
Şi aminteşte-ţi că petala florii
Arată tot ce are floarea-n ea.

Adună-ţi toată teama în cuvinte
Să poţi să spui ce-i greu şi ce-i uşor,
Dar să vorbeşti cu mare luare-aminte
Ferindu-te de cei ce sclav te vor.

Şi-n linişte să dormi, chiar dacă norii
S-au strâns, deasupra ta, la ceas de seară,
Ca-n ziua următoare, când dau zorii,
Să ai privirea limpede şi clară.

Când printre gene poţi să vezi lumină,
Simţirii tale să-i dai sens deplin,
Ca-n libertate, să aştepţi să vină
Acele timpuri care ştii că vin.

Şi chiar şi-atunci când numai tu vezi norii
Ce-şi proiectează umbrele pe cer,
Aşteaptă semnul ce îl dau cocorii
Când trec biruitori şi-n zare pier.

Din zbor să-ţi faci dorintă de-nălţare,
Să poţi să treci prin porţile de foc,
Să fii de-a pururi lacrimă de soare,
Mereu aducătoare de noroc.

Iarăşi, pe drum...

Dă-mi mâna, haide, să aprindem focul,
O iarna grea se lasă pe Pământ,
Vreau să-ţi arăt cum unii-şi pierd norocul
Crezând că ştiu ce-i sfânt şi ce nu-i sfânt.

Şi hai, în taină, neştiuţi de nimeni
Să facem drum prin jerba de lumini
Când cei ce cred ca sfinţii n-au fost oameni
Ne pregătesc coroanele de spini.

Să facem paşii mari, fără de temeri,
Ca să putem să trecem peste punţi
În ziua neştiută-a marii treceri
Ce fi-va ziua marii noastre nunţi.

Iar mâine-în zori, când pare-a fi-ntuneric,
Ai să-nţelegi ce drumuri ţi-am deschis,
Ţie, cea care, ştii că prea vremelnic
S-a rătăcit în drum spre paradis.

Dă-mi mâna, haide, mai uşor e-n doi
Aceeaşi cruce o avem de dus,
Către acelaşi loc ce-i pentru noi,
Acolo unde nimeni nu-i supus.

E timpul să aprindem iarăşi focul
Ce mii de ani în vetre-a ars mocnit,
Să-mi fii din nou, să-mi prevesteşti norocul,
Să-ţi fiu mereu ceea ce-ţi e sortit.

Realul, omenesc

Am să vin să-mi ştii de mine,
Să ştii ceea ce nu-i spus,
Să-nţelegi că din ruine
Pot privi numai în sus.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Şi, cum piatra-n ape crapă,
Ştiu că totu-i omenesc!

Am să-ţi las, la ceas de seară,
Drepul ce mi-l dau mai rar
De-a te şti o floare rară
Ne-ncadrată în chenar.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Piatra-n ape totuşi crapă,
Ce va fi... e omenesc!

Semnele schimbării

Oricâte Ceruri aş putea străbate,
Tânjesc mereu privind spre tot mai sus,
Izbânda vine-ncet să se arate,
Legând ceea ce-i spus cu ce nu-i spus.

Indicii, semne, fapte întâmplate,
Aduc consens în tot ce e real,
Clădind un drum ce merge mai departe,
Lăsând în urmă un trecut banal.

Atâtea sunt cele ce vin grăbite,
Uzanţe cad şi faptele sunt pas,
Ducând spre adevăr urmări trăite
Improvizând un neştiut impas.

Acolo unde unii vor s-ajungă,
Se redeschide-al lumilor proces,
Etichetând cu o poveste lungă
Margini de drum şi-al nopţii, lungi, deces.

Nimic şi chiar nimic nu se repetă,
Urmează clipa ce o întrevăd,
Linii descriu direcţia concretă
Fără-ntreruperi ce s-ar vrea prăpăd.

Ivindu-se din neguri şi din ceaţă
Nimburi de foc se strâng în curcubeu,
Armonizând întoarcerea la viaţă,
Lăsând în urmă tot ce-a fost mai greu.

Avid de treceri, timpul se grăbeşte,
Luptând a fi marcant şi peste noi,
Voindu-se acel ce mai opreşte
Împlinitoarea vreme de apoi.

Eternitatea e o grea pecete
Trăgând mereu în jos, mai rar în sus,
Incendiind prin umbre desuete,
Idei ce lasă omul liber, nesupus.

Mai e puţin... o spun fără tăgadă,
Esenţa vieţii-i sete şi izvor,
Lumina lasă iarăşi să se vadă
Emblema unei vieţi de-nvingător.

Drumul sărbătorii viitoare

Vin iubito către tine

într-o zi de sărbătoare

Ca, bătând un prag al vieţii,

să dăm timpului valoare,

Din cuvinte şi contraste

să-nţelegi că eşti femeia

Ce-mi dă drept la uşi deschise,

ea în sine fiind cheia.

Te cunosc prin amănunte

şi te ştiu pe din afară,

Parcă văd, pictat în gânduri,

chipul de odinioară

Recreat dintr-o speranţă

de-a da lumii sens şi formă,

Şi-a-mi reda un drum al vieţii,

şi o linişte enormă.

În tumultul regăsirii

ne dorim şi zi şi noapte

Biruiţi de nerăbdarea

de-a ne recunoaşte-n fapte

Şi a şti că orice clipă

doar se vrea întâmplătoare

Când de fapt ea-i necesarul

de-a fi doar continuare.

Noi grăbim descarcerarea

arătând că n-avem frică

Nici de vorbe, nici de fapte,

chiar când viaţa se complică,

Azi nimic nu ne omoară,

nici focul, nici mătrăguna,

Şi ni-i dată-aceeaşi viaţă

de pe-acum pe totdeauna.

Zăpada paradoxală

Dintre câmpuri pline de zăpadă
Prind contur imagini ce vor fi,
Mă seduc şi vreau să mă las pradă,
Să pot şti că-i vremea de-a trăi.

Ceea ce am fost e amintirea
Unui pas ce-a fost de prag zdrobit,
Unui pas ce caută menirea
Drumului pe muchii de cuţit.

Mai păstrez ceva din vechea formă,
Cât să ştie toţi că nu-s învins,
Însă simt o linişte enormă
Şi de-al vieţii zbor mă simt cuprins.

Bat la porţi ce le ştiam închise,
Nu mă mir că toate s-au deschis,
Dar din teamă, m-am ucis în vise,
Aruncându-mi visele-n abis.

Se aude ceasul prin perete
Şi m-aştept să-i simt ritmul grăbit,
Să devina visele concrete,
Să devin ceea ce sunt sortit...

Vântul muşcă-nfometat din ceaţă
Să văd drumu-n jerbe de lumini,
Când răsar, din copcile de gheaţa,
Maci, înnobilând un câmp de spini.

Tot aud că vremurile-s grele,
Văd în jur că nu-i deloc uşor,
Vieţii însă nu-i mai pun zăbrele,
Chiar de mor, doar liber vreau să mor.

Şi-i zăpadă-n jur, numai zăpadă,
Ninge-n mod ciudat din nori de foc,
Însă mulţi nu văd, nu vor să vadă
Că minciuna-n vorbă-mi n-are loc.

Din timpuri în acum

Mi te-amintesc, de undeva din ceruri,
De când ştiam că vânturile bat
Şi, când plecând spre lume, prin eteruri,
“Când ne vedem?” m-ai întrebat...

Ţi-am spus că fi-voi sabia şi focul
Ce taie tot ce trebuie tăiat,
Că-mi voi juca-n ruletă chiar norocul
Dar "că vom fi" aşa cum ne e dat.

Mi-ai spus că vii când bate miezul nopţii,
Când voi simţi că n-aş putea să zbor,
Azi încrestez în ambii stâlpi ai porţii
Speranţa... că de viaţa îmi e dor...

Şi te ştiam, te ştiu, şi-ţi ştiu şi visul
Din noptea-n care-n plâns ai adormit,
Când, într-un fel, tu îţi doreai abisul
Dar ai zburat măiastră-n paradis.

Îţi pun în palmă lacrima şi gândul
Şi sufletul ţi-l simt înnobilat,
Că toate au trecut şi vine rândul
Să fim ceea ce noi ne-am tot jurat.

Din cele ce vor fi, veni-va totul,
Însemnul că nimic nu s-a schimbat,
Că ne-am găsit hotarul şi chivotul,
Şi-ţi dau răspunsul ce era de dat...

Împăcare spre-ntâmplare

Mă împac, de-acum, pentru o viaţă
Cu idea, ce-mi era străină...
Gerul e cumplit de dimineaţă,
Aştept vara, ce nu vrea să vină.

Stau, privind spre cerul fără stele,
Nici o stea nu vrea să se arate,
Doar nişte lumini, mai mult rebele...
Urmă, a speranţelor uitate.

În rostiri şi vorbe-ngenuncheate,
Caut, să-nţeleg ce mi se cere...
Să-mi asum, prea marile păcate,
La porunca celor cu putere?

Retrăiesc, privind, pierdut, spre munte
Gesturi, gânduri, întâmplări şi fapte;
Şi le ştiu cu lux de amănunte,
Chiar şi-n vis vorbesc de ele-n şoapte.

Printre două sensuri, ireale,
Ştiu un sens, ce e normal să fie,
Pus la zid de întrebări banale
Şi încorsetat de amnezie.

Prins în hora luptei pentru viaţă
Scormonesc, cotloane fără umbră,
Că să pot strivi, în copci de gheaţă,
Defăimanta prevestire sumbră.

Mă împac, cu marea-mi ne-mpăcare,
De a şti că suflete-s ucise,
De a nu vorbi de-o zi, în care
Ne vor fi şi vorbele, proscrise.

Stau la rând, nu vreau să iau în seamă,
Că se face vremea tot mai rece,
Şi-i aud pe mulţi, vorbind cu teamă,
Că, de-această iarnă, nu pot trece.

Readun cuvintele-n cuvinte;
Le transcriu, în joacă, la-ntâmplare.
Întâmplarea-i dreaptă, nu mă minte,
Gândul, mă tot pune la-ncercare!

Doar mă-mpac... Dar nu ştiu ce pot face
Să mă-mpac, de am să pot, cu mine;
Doar o noapte să mai dorm în pace
Şi să ştiu, că-n zori, va fi mai bine.

Simt ceva... Şi parcă pot pricepe,
Că, de azi, o altă viaţă-ncepe!

Manifest contra tăcerii

E prima dată când eu rup tăcerea,
Sunt insistent, dar nu-s un cabotin,
Am învăţat să tac, să-nfrunt durerea,
Acum nu pot nicicum să mă abţin.

Tăcerea e un pas meschin spre moarte,
E ca un râu ce curge pe sub vad,
Ascuns de frunze, duce mai departe
Doar amăgirea... drumul înspre Iad.

Eu am tot spus mereu fără să-mi pese,
Că se tot vrea să fiu un surdo-mut,
Să iau reale vorbe şi excese
Spre a mă integra în absolut.

De ce să tac? Eu n-am de ce mă teme,
Nu judec nici o faptă ce a fost,
Şi nu emit nici legi, nici teoreme,
Doar caut vieţii înţeles şi rost.

Când vin şi pun pe toate în oglindă,
O fac simţind că ceva e-ascuns,
Simţind că răul vrea să se întindă
Într-o-ntrebare fără de răspuns.

Nu vreau să ştiu mai mult, deşi ştiu multe,
Analogând, evit să mă înşel,
Oricât se vor trăirile oculte,
Se simte că în suflet e măcel.

Uităm că timpul nu ne aparţine,
Uităm ce ştim, uităm ce-am învăţat,
Că viaţa nu ne face de ruşine
Când acceptăm ceea ce ea ne-a dat.

Doar aparent o faptă-i o greşeală,
Şi i se dă un sens material,
Uitând că plâng, în ceruri, cu sfială,
Cei ce-s trimişi aici cu-n ideal.

Adeseori, tot punem în balanţă
Destinul degradat la bun comun,
Şi banul cu blazon de importanţă,
Trăgând concluzii care ne transpun.

Noi parcă vrem să dăm măsura noastră
Poruncilor ce vin la noi din cer,
Chiar dacă bate soarele-n fereastră,
Ne amintim mereu de-al iernii ger.

Minţindu-ne, dăm altă-nfăţisare
La orişice se poate-a fi uman,
Uitând că toate au şi o urmare,
Păcatul nu-i ascuns sub paravan.

Dintr-o pudoare falsă şi extremă,
Eternităţii-i comandăm sicriu,
Abia apoi, când viaţa-i o problemă,
Îi cautăm un leac... Însă-i târziu!

Ştii, iubito, vântul...

Ştii, iubito, se porneşte vântul,
Vine frigul dinspre răsărit,
Şi-mi împrăştie cumva cuvântul
Să nu ştii că eu l-am şi rostit!

Şi arată cât de goală-i clipa
Când se ştie-a fi fără-nţeles,
Cu hotarul zămislit de pripa
Ce se vrea a fi un drum ales.

De departe, parcă de departe
Se aude clopotul plângând,
Că, prin viscol, lumea se împarte
Deşi toţi sunt muritori de rând.

Ştii, iubito, peste munţi, cuvântul
A-ncercat să treacă şi-a-ngheţat,
Astă seară, s-a pornit şi vântul,
Oiştea lumii iar s-a retezat!

Încotro se merge, nu se ştie,
Poate-o stâncă drumu-i va opri,
Sau, aşa cum datu-i dat să fie,
Cei ce vină n-au, nu vor muri.

Încă o minune poate face
Să se ştie că, întâmplător,
Cei mai mari războinici cad la pace
Când îşi văd copii care mor!

Ştii, iubito, este rece vântul,
Am mai pus încă un lemn pe foc...
A bătut la uşa ta cuvântul
Stă înfipt pe margine, în toc!

M-am uitat aseară pe fereastră,
Se-auzeau scandaluri prin vecini,
Unii chiar vorbeau de soarta noastră
Şi bârfeau, numindu-ne meschini...

Viscolul va trece... mâine seară
Adormi-va noaptea în nămeţi...
Liniştea îţi va părea bizară,
Dar să nu adormi, că poţi să-ngheţi!

Eu ştiam că o să vină vântul,
Şi ştiam că-n lume va fi frig,
Mă-ntrebai de ce rostesc cuvântul...
Astăzi îl auzi... m-auzi cum strig?

L-am rostit, demult, în altă viaţă,
Tu aşteaptă-l mâine dimineaţă!

Femeie, tu, Marie

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Ca o Marie peste timp venind,
Mereu în frământari, dar diafană
De suferinţa vieţii suferind!

De dincolo de viaţă ori de moarte
Acelaşi lucru încă ţi-l mai spun,
Că ai venit aici de-aşa departe,
Să readuci speranţa din surghiun!

Când ploile mă bat, presimt furtună,
Şi dacă-i vânt m-aştept la timp frumos,
Chiar dacă norii negri se adună,
Ridică-te, nu-i locul tău pe jos!

Oricare gând în şoapte îţi răzbate
În pumnul meu, căuş, am să te prind
Şi-am să-ţi arăt ce vorbe-adevărate
Ţi-am spus mai totdeauna, negândind!

Şi ţie mă închin la ceas de seară
Când rugăciunea-mi fac spre Dumnezeu,
Tu sufletul mi-l ia că stă să moară,
Dacă te ştiu plângând în locul meu.

Eu orişicand mai pot să-ndur de toate,
Eu pot să fiu de toate vinovat,
Dar nu te vreau să ispăşeşti păcate,
Tu eşti fecioara mea cu gând curat.

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Şi nume-ţi dau din tot ce e mai sfânt,
Eşti semn al vieţii fără de prihană
Şi ultimul meu gând de pe Pământ.