Cădere şi decădere

În Ceruri stau furtunile să cadă,
Dar oamenii se-aşteaptă cu zăpadă,
Insa va fi altfel, chiar pe măsură
Va ninge cu cenuşă şi cu zgură...

Iar oamenii, aici, fug de cuvinte,
Se ştiu pe ei şi chiar şi gându-i minte,
Se-arată tuturor plin de iubire
Lăsându-se seduşi de amăgire.

Doar ei contează, restu-i doar să fie,
Se cred bogaţi, scăpaţi de săracie,
E important doar ce e la vedere,
Se vor văzuţi ca oameni cu putere.

Şi se adună norii, stau grămadă,
Mulţi se aşteaptă pe Pământ să cadă
Dar sunt prea plini de ape-ngândurate,
Şi norii azi sunt plini doar de păcate.

Aproape tot se pune in balanţă,
Şi totul e văzut cu aroganţă
Că plini sunt toţi acum de-nvăţătură,
Cu tâlc pierdut, trecând din gură-n gură.

Nimic nu-i nou, se spune “vechi îs toate”,
Se spun poveşti, se dă vârtos din coate,
Găsit ca vinovat e cel ce moare
De cei, ce-n vorbe doar, de toţi îi doare.

În Ceruri stau nori grei, gata să cadă,
Dar omul nu mai are timp deloc să-i vadă,
De vorbele se scurg printre cuvinte,
Şi multe vorbe sunt... Şi mult se minte.

Ia-mă, lasându-mi-te!

Lasă-mi-te-acum, şi te priveşte,
Când privirea-n ochii mei ţi-o prind,
Când firescul mă îndreptăţeşte
Focul vieţii tale să-l aprind.

Ia-mă, cum vrei vrea, ia-mă în tine
Prin ceea ce sunt îţi aparţin,
Astfel ţie te redai prin mine
Şi dai vieţii noastre sens deplin.

Lasă-mi-te-acum să pot străbate
Drumul pân' la Cer şi înapoi,
Ca, în tine fiind, să poţi răzbate.
Printre-atâtea valuri de noroi.

Ia-mă, cum vei vrea, cu-ntreagă viaţă
Să-ţi treci timpul în a te-mplini,
Eu să pot, la ceas de dimineaţă,
Să-ţi redau corola de lumini.

Lasă-mi-te-acum, pe totdeauna,
Să îmi fii ce dat îţi e să-mi fii,
Iar dacă nu pot să-nving furtună
Tu să mă renaşti, născând copii.

Ia-mă, cum vei vrea, şi mă păstrează
În eternitatea care-mi eşti,
Poţi s-adormi, iubirea-mi te vegheză...
Tu, pe amândoi, ne nemureşti...

Însemn prin întâmplare

Atâtea vremuri s-au lăsat trecute
Ca s-auzim de noi întâmplător,
Venind din două lumi necunoscute
Cu gândul către timpul viitor.

Întâmplător, ca fără de motive,
Din amintirea ta mi-ai povestit
Fapte ce mie-mi sunt explicative
Pentru ce ce sunt şi ce am devenit.

Fără motiv, credeam, din întâmplare,
Eu ţi-am vorbit de ce putem fi noi,
De-a faptelor, urmări, împlinitoare
Şi despre tot ce va urma apoi.

Şi-a început, aşa, prin amănunte,
Drumul pe care mult va fi de mers,
Drum spre-naltul crestelor cărunte,
În care tu-mi vei fi un Univers!

Acum păşim, şi pare la-ntâmplare,
Spre fapte noi şi clipe de trăiri,
Ce, se vor fi, prin tine, o urmare,
Pecetea marii noastre împliniri.

Şi eu îţi sunt ceea ce mi-eşti tu mie,
Şi-aşa vom fi, urmând a ne tot fi,
Întâmplător, cumva, deja se ştie
Şi-aşteaptă doar, noi doi, a-l defini.

La final, anonim

Alo!
Formaţi vă rog, la întâmplare
Oricare număr vreţi… Vă rog formaţi...
Vă caută un om ca orişicare,
Pierdut în lumea celor trişti, uitaţi.

Oriunde veţi suna vă va răspunde
Un nume tot la fel de anonim...
Aş vrea să-i spun că nu mai pot ascunde
Destinul meu din vremea ce-o trăim.

Alo?...
Vreţi totuşi să mă ştiţi şi după nume?
Numiţi-mă cu-n nume-al nimănui,
Gândiţi-vă că-i mare-această lume
Şi nimeni n-are doar un nume-a lui.

Alegeţi A... vă este la-ndemână...
Sau E, sau I, sau mai uitatul U,
Pe mine doar tăcerea mă îngână,
Avându-mi dreptul de a-mi spune Nu!

Alo!...
Nici unul nu e liber? Nu răspunde?
Mai încercaţi, vă rog, mai încercaţi...
În suflet o speranţă îmi pătrunde,
Sperând că toţi sunt doar prea ocupaţi.

Acum că, totuşi, v-am răpit o clipă
Şi mi-aţi răspuns, deşi nu mi-aţi vorbit,
Vă recunosc... eu v-am sunat în pripă,
Să spun că plec, din lumea mea, grăbit...

Condiţia de a refuza

Azi îmi refuz o ultima dorinţă
În ceea ce mereu am tot crezut,
Şi-mi las orice speranţă în trecut,
Ucisă, umilită-n neputinţă.

Refuz de pe acum orice-ntrebare,
Nu vreau să mai aud vreun răspuns,
Ceea ce ştiu îmi este de ajuns,
Nimic nu-i vechi, nimic nu-i nou sub soare.

Refuz să mai vorbesc de omenie,
De ceea ce-nţeleg ori nu-nţeleg,
De ceva-i spart îl iau ca un întreg
Ce spart mi se arată numai mie.

Refuz chiar să privesc spre înainte,
Nu mai privesc deloc spre orizont,
Să nu aduc cumva vreun afront
Celor ce-mi spun că nu prea sunt cuminte!

Refuz orice situaţie reală,
Părerea pentru mine o reţin,
Prefer să îmi duc viaţa clandestin
Prins de idei la mare-nghesuială.

Refuz a fi doar o utilitate,
De a fi bun doar ca un ajutor,
Iar la nevoie ţap ispăşitor
Chiar pentru cele ce vor fi-ntâmplate.

Refuz orice, îmi e destul o rană,
Refuz dar nu mă las deloc înfrânt,
De-ar fi să mor şi-n ultimul cuvânt
Vorbesc despre condiţia umană.

Lume fără timp

Nu mai există timp... S-a sinucis
Luptându-se cu morile de vânt,
Şi chiar şi noi, luptând, ne-am compromis,
Crezându-le că ne vor da avânt.

S-a sinucis, dar a premeditat,
Căci s-a lăsat întâi a fi pierdut,
Abia apoi, ştiind că l-am uitat,
Ne-a pus în faţa umbre din trecut.

Văzându-ne trăindu-l imatur,
N-a vrut să ne mai pună întrebări,
Doar s-a purtat altfel, absurd şi dur,
Când ne-a ştiut mergând pe trei cărări.

În tentativa-i ultimă de-a fi
Al faptei noastre martor şi reper,
Ne-a întrebat cum vom putea trăi
De tot ce vrem, îl vrem picat din cer?

Acum e mort dar tot ca vinovat
Îl văd mai toţi ce fapta-şi preamăresc,
De ceea ce cândva va fi-ntâmplat,
Chiar şi de gândul lor neomenesc.

Acum e mâine şi trăim ca ieri,
Nu ne-am născut, dar ştim că vom muri,
Pe umeri ducem gânduri ca poveri
Şi ne minţim că nu putem iubi.

Nici traiul nu ni-i trai, e mort de mult,
Unul pe altul ne avem cobai,
Analfabetu-i necitit dar cult
Şi singurul ce va ajunge-n Rai.

Acum nimic nu e întâmplător,
Departele e numai un cuvânt
N-avem trecut, n-avem nici viitor,
Dar nici prezentul nu ne este sfânt.

Nu mai există timp... S-a sinucis,
Înfrînt n-a fost, doar n-a mai vrut război,
Noi mai trăim, deşi ne-am compromis
Dar cine ştie ce vom face noi?

Avutul dor

Sunt om, deci sunt şi eu un Univers,
De-aceea mă şi simt universal,
De-aceea merg oriunde am de mers
Şi omul îmi e drag şi-mi e egal.

Nu-mi port tăcerea ca pe-un talisman
Ca să mă ştiu de toţi bine văzut,
Nici nu vorbesc, cum unii fac, în van,
Doar ca s-arăt că nu-s un om tăcut!

Sunt cel ce sunt şi-mi las cuvântul spus,
Nici nu-l grăbesc, nici nu îl domolesc,
Şi nici de timp nu mă mai las sedus
Când vrea să-mi ceară să îmbătrânesc.

N-am teamă dacă cerul e-norat,
Ştiu că în zori va fi din nou senin
Şi mai curat. De ploaie fiind spălat
Pot să prevăd furtunile când vin.

Sunt om, ca om am multe întrebări
Ce-şi au şi dau la altele răspuns,
Am drumuri şi-o mulţime de cărări
Şi nu am timp să fac ceva pe-ascuns.

Nu-mi este greu, dar nici nu-mi e uşor,
Să spun ce simt când mulţi mă izgonesc,
Să spun cuiva că tot mai am un dor...
Să fiu copil când spun că nemuresc!

Tăcut, întîrziind

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu şi-ncerc să ştiu ce scriu...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
Mă tot întreb: de ce acesta-s eu?

E vremea lumii dusă spre pierzare,
Şi tot mai mulţi se sting, nevinovaţi,
Spre ce-i mai rău atâţia au chemare,
Cei ce sunt buni sunt tot mai mult uitaţi.

E frig în case, mor bătrâni de foame,
Copiii mor ucişi de-ai lor părinţi,
Şi deznădejdea-i pusă în reclame
Iar cei mai răi se vor al lumii sfinţi.

E grea tăcerea... dar încerc să tac,
Oricum, altceva nu mai pot să fac...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
De ce mă vreţi tăcut, aşa, mereu?

E prea-ncărcat altarul suferinţei,
S-a adunat tot ce-i mai anormal
Şi-n plânsu-ndurerării şi nefinţei
Uităm să mai trăim în mod real!

Când clopotele bat, nu-i de-ndoială
Că timpul trece totuşi peste noi...
E de ştiut, vom da o socoteală
Aici dar şi în vieţile de-apoi!

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu dar nu ştiu ce să scriu...
Şi tac deşi îmi este greu să tac,
Şi-mi este greu cu mine să mă-mpac!

Prin lume, ca din întâmplare

Din lumea ce-şi trăieşte întâmplarea,
Culeg răspunsuri, aflu întrebări...
Şi, câteodată, îmi surprind mirarea
Că-şi uită-ndepărtarea-n depărtări.

Aşa cum sunt, eu cel plecat prin lume
Mă reîntorc, nicicând ca un fugar,
Şi nici ascuns sub masca unui nume
De care nimeni n-ar avea habar.

Însă mă-ntreb de unde plec şi unde
Mă voi întoarce când va fi firesc,
Dar întâmplarea lumii nu-mi răspunde,
De parcă-ar vrea, cumva, să mă opresc.

Eu dau răspunsuri celor ce mă-ntreabă,
Deşi ei înţeleg ceea ce vor
Şi-mi pun în cârca, în nespusă grabă,
Un alt trecut şi viitorul lor.

Mereu, din praful unor amănunte,
Pe mine-i necesar să mă refac,
Ca neclintit să stau precum un munte,
Indiferent cui nu îi sunt pe plac.

Prin lumea ce-şi trăieşte întîmplarea
Sunt un răspuns cumva întâmplător,
Nu ştiu de ce, dar mare-mi e mirarea,
Când spun că dat nu îmi mai e să mor.

Naufragiat

Se scaldă în furtună zarea,
Nici umbrele nu mai au chip,
Se-apleacă peste sine marea,
Sfârşind pe-al malului nisip.

Lumina-i semn de depărtare
În noapte trăznetul dă veşti,
Şi vântul urlă tot mai tare,
Strivind destine pământeşti.

O scândură, în rătăcire,
Ca semn al unui vis uitat,
Pe-a valului nemărginire,
De ţărmuri s-a apropiat.

Punându-şi frica în cuvinte,
Un om stătea de ea lipit,
Şi se-ntreba cu luare-aminte,
Dacă e-n vis, ori s-a trezit.

"E-aşa-ntuneric... mare-i marea...
Toate se zbat neîncetat...
Şi-ndepărtată-i depărtarea
Când rostul vieţii-i demolat.

Timpu-i trecut... destinul cere
O nouă zi de început,
Trecutul e doar o părere...
Deja-i tăcut, deja e mut!"

Tainici, fără taine

Dezbracă-te, nu îţi mai şade bine
În haina roasă de singurătate,
Şi nu te ruşina tocmai de mine,
Trăirii clipei dă-i întâietate.

Nici eu, nici tu, de stăm în aşteptare
Nu vom putea să spunem vieţii, viaţă,
Neîmplinită-i doar o încercare
De a privi spre cer prin copci de gheaţă.

Lasă-mi privirea toată să te ştie
Când freamătu-ţi începe să-mi vorbească,
Şi când, tot el, în taină-ţi spune, ţie
Că e dator să te călăuzească.

În palme prinde-mi marea răzvrătire
Ce dă unirii noastre-nsemnătate,
Ce-n tine se transformă-n împlinire
A toate câte nouă ne-au fost date.

Lasă-te-aşa, nu îţi mai pune haine,
Nu-s de folos, măsura nu-ţi e bună,
Doar cei ce mint cred că există taine
Când mitei date vieţii-i spun arvună.

Dar viaţa ştie şi îl răsplăteşte
Doar pe acel ce-n fapte o trăieşte.

Când mor părinții...

Când mor părinții mulți se-arată-n sine
Plin de dureri și mult înlăcrimați,
Și i-ar dori trăind înspre mai bine,
Spre a se ști cu toate împăcați.

Dar s-a ajuns a fi un act de scenă,
Ca să se-ascundă pasul următor,
Când intră interesul în arenă
Uitând de morți și de dorința lor.

Când mor părinții, se aleargă-n pripă,
Spre a avea câștig din truda lor,
Spunându-se că nu e de risipă,
Spunându-se c-așa e mai ușor...

Se scoate tot, din casa lor afară,
Nici nu cobtează ce a fost frumos,
Trecutul este parcă de ocară,
Uitarea lui se vrea cu mult folos.

De după cum e legea din vechime,
Și-atâtea generații s-a păstrat,
Bine ar fi, privind cu profunzime
Îndemn să fie, cum a fost lăsat:

Când mor părinții, nu le vinde casa,
Ceva ce lor le-a fost, ca Raiul, sfânt
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.

Nu alerga, după averi, în goană...
Mai dă, de Paște, pe pereți, cu var
Păstrează-i albi, curați ca o icoană,
Ca tot trecutul să îți fie clar.

Scoate degrabă apa din fântână,
Să-i primenești izvorul cam secat,
Și amintește-ți când mergeai de mână,
Pe ulițele satului uitat...

Pe paturi pune scoarțele din lână,
Să-ți amintească joaca de copil
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Ca să-nțelegi ce-nseamă-a fi util.

Aprinde lampa, candela de seară
Adu-ți aminte vremuri ce au fost,
Când așteptai ca luna să răsară
Să poți avea visării adăpost.

Și lasa-te-n visare peste noapte,
Să simți al mamei gest mângâietor,
Văzându-ți tatăl care, pus pe fapte,
În zori, spre drumuri, e cutezător.

În zori, când te trezești, o lumânare
Pe la mormânt te du să o aprinzi,
Și, cu un simplu gest, de închinare,
Arată-le de ce nu vrei să vinzi.

Și ține minte casa părintească
E locu-n care timpu-l poți opri,
E vatra-n care vița strămoșească
A învățat că poate nemuri.

Requiem

Plutind sub zările neînturnate,
Cu trupul tău în zbuciumări de vis,
Un dor suprem de viaţă şi dreptate
Îmi este sacrul legămînt nescris.

Nu-mi este amintirea ta străină,
N-ai fost nicicând un nume anonim,
Acum eşti stea şi rază de lumină
Cu-acelaşi pământesc pseudonim.

Chiar dacă ai rămas numai un nume,
Pentru cei mulţi, firesc, necunoscut,
Eu, totuşi, şi acum te cred o lume
Trăind în forma timpului trecut.

În soarele ce mie mi se-arată
E chipul tău, din vremuri care-au fost,
Ce nu se întristeză niciodată,
Ce caută înfăptuirii rost.

Ţi-aud şi paşii drumurilor noastre
Merse-n demultul meu copilăresc
În căutarea florilor sihastre,
La vremea când, în taină, înfloresc.

Îngenuncheat în faţa umbrei tale,
Cu lacrimile mele drum îţi cer
Să regăsim, în Cer măcar, o cale
De-a căuta al lumilor reper.

Liber, foarte liber

Sunt om liber, foarte liber,

pot trăi sau pot muri,

pot iubi în miezul zilei

sau sfârşi în zori de zi,

sunt o simplă întrebare,

cu un complicat răspuns,

pot urca pînă la stele,

fără-a şti că e de-ajuns.

Sunt ca cerul nopţii, liber,

când mai jos şi când mai sus,

nimeni nu mă mai întreabă

ce-am făcut şi ce am spus,

sunt o simplă licărire

ce, mai toţi, cred că o văd

doar când viaţa-i o dilemă

şi le pare-a fi prăpăd.

Sunt om liber, foarte liber,

n-am ce da, n-am ce să cer,

ştiu ce-i viaţa, ştiu ce moartea,

am curaj să cred, să sper,

vin din marginile lumii,

însă eu n-o mărginesc,

în deplina-mi libertate,

n-am de ce să mă feresc.

Sunt ca fluturele care

simte ploaia după vânt,

simte vântul după forma

umbrelor de pe pământ,

caut boabele de rouă

ce, mereu, în zori de zi,

udă firul crud al ierbii

ce-şi doreşte a trăi.

Sunt om liber, foarte liber,

paşii singur mi-i măsor,

şi tot singur pot decide

dacă vreau sau nu să mor,

dacă merg spre mai departe,

dacă vreau să stau pe loc,

dacă vreau să fiu ca focul,

sau să ard cu totu-n foc.

Sunt aşa cum este firea

celor ce-şi doresc trăi

fără teama că li-i dată

datoria de-a muri,

sunt mai liber decât clipa

care ştie că a fost

şi-a dat timpului măsură,

şi a dat faptelor rost.

Sunt om liber, foarte liber,

sunt precum mi-e dat să fiu,

ştiu ce-nseamnă libertatea,

tot ce-nvăţ, învăţ să ştiu...