Pas lângă pas

Întru firescul adevăr, Monicăi

Simţeam că-ncepe sufletul să-ngheţe
Și viaţa intră-n jocul fără sens,
Punându-mi haine grele, de tristeţe,
În jur trasând contur de gol imens.

Pleca din mine orice gând fierbinte,
Drumul prin scrum mi se vroia atu,
Cu tine mai vorbeam, cumva în minte,
Dar nu credeam că rost îmi poţi fi tu.

În dimineaţa fără semn de veste,
O altă cale viaţa şi-a luat,
Prinzându-ne-mpreună-ntr-o poveste,
Care s-a scris aşa cum i-a fost dat.

Treceam, neştiutori, din zi în noapte
Nepăsători treceam din noapte-n zi,
Sânii-ţi erau cu gust de mere coapte,
Tu-n gând având dorinţa de-a trăi.

Şi se-ntâmpla mereu câte-o minune,
Eram doar noi şi-ndemnul doritor
Care uita chiar nouă a ne spune
Că timpul ne va fi mereu dator.

Fără de temeri mi-așteptai zvâcnirea,
Când tu, zvâcnind, simţeai că-n Ceruri zbori,
Mereu ştiind că-ţi regăseşti menirea
Ca să privim senini ai zilei zori.

Pas lângă pas şi dor de altă noapte
Aveai şi-aveam, voindu-ne firesc,
Flămând de gustul tău de mere coapte,
Tu dornică de-a-mi spune "Te iubesc!".

Şi a fost tot ce îţi doreai să fie,
Şi-a fost aşa cum aş fi vrut a fi...
Tu clipă de eternă fantezie...
Eu doritor de a te tot iubi...

Iarna de nou

Mariei

Ningea cu albul cel mai pur
Al iernii ce-ndumnezeieşte,
Sub cerul nopţii, ce-mprejur,
Zăpadă aşternea muţeşte.

Şi se trecea, tiptil, tăcut
Un gând al marii cutezanţe,
Ca pas, al tău, spre absolut
Şi regăsire prin speranţe.

Nepreavorbitul, dor, normal,
Dădea îndemnului putere
Voind trăirea-ţi în real
Întru fireasca vieţii vrere.

Şi într-o clipă s-a sfârşit
Întreaga-ţi, fostă, viaţă veche...
În zori de zi, când ne-am trezit,
Eram, deja, ad-hoc, pereche.

Definiţi prin critici

Trăim iubirea-n marea de invidii
Şi valuri tot mai mari ne încolţesc,
Pasul ni-i greu călcând pe coji de stridii
Şi-aşa uităm că totul e firesc...

Uităm să ne ferim de privitorii
Ce caută ceva ce nu-i văzut,
Şi-ademenesc, în miez de noapte norii,
Prefabricând delicte din trecut.

Părerile sunt, veşnic, comentarii
Pline de iz mereu judecător,
Dar din motive absolute, varii,
Puse-n contextul vieţii tuturor.

Poveste cu adaos de iluzii
Fac mulţi din tot ce poate fi trăit,
Iar amăgirea marilor confuzii
Îndeamnă către muchii de cuţit.

Uităm că suntem, noi, definitorii
A tot ce după noi va fi rămas,
Că n-au pierit nicicând acuzatorii
Ce văd de toate într-un simplu pas.

Ne asumăm eroarea unor critici
Ce se privesc pe ei, vorbind de noi,
Ca-nduplecaţi de termeni, noi, juridici
Să regretăm că suntem amândoi.

Durere de dor

Vremea trecută-n urmă e rămasă,
Tot ce a fost ne este doar trecut...
Cândva ştiam de viaţa de acasă,
Azi chiar cuvântul ni-i necunoscut.

Ne rătăcim de gândurile noastre
Când căutăm în vremuri ce-au apus
Şi înţelegem câte mari dezastre
Sunt adevăruri care nu s-au spus.

Ne este dor de simpla provocare
De a dormi o noapte liniştiţi
Uitând că-n dimineaţa următoare
De ochi străini ne vom trezi priviţi.

N-avem idei şi, parcă, nici motive
Să fim doar adevărurilor vad,
Şi să trăim sub falduri instinctive,
Uitând motivul stelelor ce cad.

De-acasă ne e dor şi spre acasă
Ne vrem, cândva, să ştim că facem paşi,
Când orice neputinţă ne apasă,
Spunându-ne ce ani ne sunt rămaşi.

Şi, prin urmare, prin singurătate
Facem ce facem şi trăim uitaţi,
Rememorând speranţe spulberate
Şi drumul altor paşi, îndepărtaţi.

Îndeajuns şi gol

Din ce în ce mai mult privesc în gol,
Încă mai văd lumina, încă scriu,
Dar tot mai des al umbrei rotocol
Care vrea totul dus spre mai târziu.

Încă-nţeleg că focul este foc
Nu doar un amănunt fără decor
Şi că nu merg când pasu-l bat pe loc
Crezând un alt firesc amăgitor.

Mai văd ce fac şi unde paşii-mi merg
Oricâtă ceaţă-mi vine împrejur,
Cu dor de lacrimi ochii pot să-i şterg
Să pot şi nevederea să o-ndur.

E gol oraşul, numai voci se-aud,
Dar urmele de paşi se-ntrezăresc,
Cerul de zi, senin, e ca un nud
Spre care norii nu se mai grăbesc.

Nici literele-n scris nu mai au spor,
Mereu le văd altfel decât le ştiu,
Şi-am obosit să fiu iscoditor
Al vorbelor pe care eu le scriu.

Învăţ, iarăşi învăţ...

Învăţ din nou, acum, ca altădată,
Că vorba nu-i de-ajuns de-a face bun
Pe cel ce n-a privit măcar o dată,
Uitând de sine, stelele ce-apun...

Şi nici nu-l face, cumva, să-nţeleagă
Ce rost, firesc, îşi are-al iernii ger,
Dacă n-a stat măcar o noapte-ntreagă
Înfrigurat, pierdut cu ochii-n Cer.

Nu pot schimba, când nu îşi vrea schimbarea,
Pe cel ce crede că îi e ştiut
Cât de departe este depărtarea
Şi cât înseamnă minus absolut.

Nu-i cale să-nţeleag-a sta departe
De a fura ce n-are ca avut,
Dacă rosteşte vorbe ca la carte,
Dar rostul cărţii nu l-a priceput.

Mi-e clar că nu îşi poate-avea credinţă
Cel ce în altul nu se vede el
Şi n-are milă, nici îngăduinţă,
Dar fapte face, însă el, la fel.

Nu are cum, din prea-nălţimi să vadă
Că drumul spre-nălţare este greu,
Dacă-n genunchi fiind n-a vrut să creadă
Că toţi avem un singur Dumnezeu.

Învăţ din nou şi-mi este tot mai clar
De ce presimt o trecere-n zadar.

În început de toamnă

Georgianei

Era un început de toamnă,
Cu cer senin şi lună plină,
Când tu, copilăroasă doamnă,
Mi-ai spus că n-avem nici o vină...

Printre frânturi de amănunte
Mi-ai spus ceea ce-ai vrea uitat,
Că tâmplele nu-ţi sunt cărunte,
Ci doar, în vis, s-au colorat.

Zvâcnind erai, fără să-ţi pese
Motiv de faptă şi urmare,
Spre ceva ce, ştiai, fusese,
În viaţa noastră viitoare.

Mi te-ai pornit, venind spre mine,
Simţindu-mă de neoprit,
A face tot ce se cuvine
Ca să trăim ce ni-i sortit.

Şi n-aveam timp de-a sta departe,
Şi nici motiv de-mpotrivire,
Nici rost de vorbe lungi, deşarte,
Ca fugă spre-mpăcătuire.

Ţi-ai tot dorit să se-nsereze,
Până ce-a fost al nopţii miez
Ca-n zori să nu ne-nstrăineze
Al lumii, astăzi altfel, crez.

Era un început de toamnă,
Cu cer senin şi lună plină,
Când tu, plină de viaţă, doamnă,
Ai dat dorinţelor lumină...

Deja ţi-e-n gând...

Deja ţi-e-n gând, şi ştii destul de bine,
Întâia clipă când, în doi, noi doi,
Vom face să renască, din ruine,
Speranţe pentru timpuri de apoi.

Ştiindu-te privirii mele, dată,
Te vei opri dorinţa să-mi priveşti
Făcându-te cu totul vinovată
De retrezirea poftelor lumeşti.

Şi-ai să-ţi doreşti a fi netrecătoare
Clipa ce ţine, noaptea, timpu-n loc,
Trecându-se pe sine la-ntâmplare,
Trăind, cu noi, al împlinirii joc.

Îţi este-n gând, în vis şi în simţire
Firescul de-a te şti că mi te-ai dat
Ca dar, întru eterna-mi nemurire
Şi întâmpării-a tot ce ni-i lasat.

Să simţi că sunt al tău, că sunt în tine,
Trecut, prezent şi-ntr-una viitor,
Că-ntotdeauna îmi vei aparţine
Şi-mi vei fi dor de drum înnoitor.

Eram în vară...

Venind din alte vremuri,

în drum spre alte vremuri,

Laviniei

Eram în vara unui cer fierbinte
Când noaptea n-avea timp de-a adormi,
Doar gândul, prea grăbit, ne-o lua-nainte
Dorindu-se, firesc, a se-mplini.

Cădeau, topite, razele de soare
În apele ce-n maluri se-ascundeau
Şi se-arătau, spre noi, întrebătoare,
Când înspre fapte mari ne îndemnau.

Cădeau şi stele, la-nceput de seară,
Ca semn, vestind, un altfel de-nceput
Care lăsa trecutul, vechi să moară
Şi tot absurdu-n care s-a trecut.

Nici vântul, adormit, nu-şi avea treabă,
Şi totul adormit părea în jur,
Doar gândul îşi avea aceeaşi grabă
De-a da dorinţei tale clar contur.

Venise timpul, şi, în miez de noapte
M-ai pus, pe totdeauna, ca reper
Trăirilor ce fac din vorbe şoapte,
Şi drumului, de dincolo, din Cer.

Eram în vara cerului fierbinte
Şi a dorinţei de-a trăi normal,
Când timpului i-ai luat-o înainte
Şi primul pas a fost un fapt real.

Trecutu-i vechi, o umbră, o idee...
Azi, fără teamă, spui că eşti femeie...

Deja mi-e dor...

Deja mi-e dor de ce va fi o noapte
Cu luna plină şi un ger cumplit,
Când nu vom şti ce înger ne-a trezit
Şi ne-am unit trăirile prin fapte.

De-acea-ntrebare ce va fi nespusă
Decât în zorii noii dimineţi,
Când luna-ntârziată şi sedusă,
Tu ai s-o crezi însemn al altei vieţi.

Şi-ncep să îmi aduc, mereu, aminte
De sânu-ţi tare, care, fremătând,
În felul lui mă vrea să fiu cuminte
Şi-ndemn de fapte îmi tot pune-n gând.

De pântecul ce lasă să se vadă
Că n-are timp de zbatere-n zadar,
Făcându-mă să vreau să îi cad pradă,
Trecând al nemuririi, vag, hotar.

Mi-e dor de clipa mângâierii tale
Prin care guşti al poftelor îndemn,
Cel care-ţi e, în felul lui, o cale
A ceea ce e veşnic şi solemn.

Deja mi-e dor de a te şti dorinţă,
Şi a mă şti dorinţei tale leac,
De-a te simţi, voind, cu prisosinţă,
Încă o noapte, mare, cât un veac.

Leac de sete

Sunt pribeag, mereu privind spre stele,
Privitor spre tot ce am în jur,
Rătăcit prin soarta vieţii mele,
Vinovat, în sine, de sperjur.

Drumu-mi merg şi timpul mă îngână,
Cu firescul vieţii să mă-mbete,
Ca să mă opresc la o fântână
Să sorb apa-i, doritor, cu sete.

Şi tot trec pe căi neabătute,
Învăţând tot ce mi-e dat să ştiu
Despre cele vrute ori nevrute,
Despre prea devreme şi târziu.

Merg pe drum, pe a-ntâmplării mână,
Ca să n-am motive de regrete,
Când va fi, la fel, înc-o fântână
Să se vrea a-mi potoli din sete.

Urc mereu şi mă cobor la vale,
Umbrele nu-mi sunt deloc pe plac,
Mă grăbesc mai mult când merg agale,
Multe pot, acum, să spun când tac.

Gândul nu mi-e pururi la-ndemână
Când un altul vrea să se repete,
Că, fântână stând lângă fântână,
Îmi vor da, să beau, un leac de sete...

În înţeles, cu rost

Nu are rost să vrei să schimbi culoarea
Acestui cer atât de plumburiu,
Mai bine haide să convingem marea
Să să dorească norilor sicriu.

Pe mine găzduieşte-mă sub pleoape
Că-n ochii tăi seninu-i necuprins
Să-ţi fiu şi să te simt mereu aproape,
Un rug, luminător de vis, aprins.

Să împrumut din ochii tăi lumină,
Simţindu-ţi harul binefăcător
Ce m-a lăsat să ştiu că-s fără vină,
Doar dacă vreau să fiu învingător.

În vise, poţi, cu flori de primăvară,
Să pui culoare norilor răzleţi,
Pe care îngeri, nevăzuţi, coboară,
Redând speranţei gând de alte vieţi.

Şi-aşa să-nvăţ să nu mai iau în seamă
Că fulgerul el-aud dar nu-l mai văd,
Să merg pe drumuri fără să am teamă,
Când nevăzutul lumii îl prevăd.

Din vis ştiind eu am să-ţi spun când marea
La ţărm adună valuri din furtuni,
Ca tu, scrutând, în tihnă depărtarea
Să crezi că omu-i cumul de minuni.

Etern prin absolut

Din absolutul faptelor concrete,
Privesc conturul lumii desuete
Plin de-ntrebări, în sine, indiscrete.

Cobor în gânduri întru înălţare
Să pot privi, când soarele răsare,
Un orizont pierdut în depărtare.

Mă regăsesc cu totu-n rătăcire,
Căutător, pe drum de împlinire,
De alt motiv pierdut prin amintire.

Însemne văd şi regăsesc în toate
Dorinţa de-a trăi în libertate
Făptuitor a tot ce omul poate.

Din absolutul lumii desuete
Privesc spre orizonturi indiscrete
Strivite de dorinţele concrete.

Cobor umbrit de marea înălţare
A celor ce găsesc în depărtare
Răspuns la orice fel de întrebare.

Şi readuc, din colb de amintire,
Un omenesc avânt spre împlinire,
Ce-mi pare-a fi, acum, o amăgire.

Şi-ncet, încet, mă las uitând de toate
Ca să trăiesc, măcar pe cât se poate,
Eternitatea mea în libertate.

Tăcuţi

Adunând amintiri, pentru tine,

Alice

Suntem tăcuţi, iubito-n astă seară...
Şi ceru-i îmbrăcat în catifea...
Pe raza nopţii îngerii coboară
Când luna, stă, cu noi, la o cafea.

Noi bem, ca pe-o infuzie de vise,
Ce abia-ncape-n cupe de cleștar,
Dorinţa-mpreunărilor promise
Înspre strivirea trecerii-n zadar.

Ceru-nstelat e-aproape, mai aproape,
Când îl privesc privind în ochii tăi,
Şi-ţi văd dorinţa, aprinzând, pe pleoape
De neuitat, mereu la fel, văpăi.

Afară, nu mai mergem, e răcoare...
Căldura sobei ne e dar ceresc...
M-ademeneşti cu-n fel de întrebare
Ca să-nţeleg că totul e firesc...

Îmi las, în părul tău, ascunsă faţa
Şi prind curaj… şi mâinile-mi cobor
Pe sâni... pe pântec... să pricep că viaţa
Tu mi-o redai, să fiu nemuritor.

Lumina lunii mișcă-ncet perdeaua,
Din înălţimea ei s-a coborât...
Sub trupul tău vibrează canapeaua...
Şi-mi spui, şoptit, suav, dar hotărât:

Tu, haide, vino, cât mai vrei să stai
Fără să mergi, când ştii că ai de mers?
E timpul să mă ai, să mi te dai
Şi să clădim, în doi, un Univers.