Somn

N-am mai ştiut nimic, am adormit,
Dormeam în ritm de treceri, monoton
Şi dintr-odată somnul m-a trezit
Ca să cobor pe-al gării, trist peron.

Dar parcă tot dormeam şi pe peron,
Simţind în vis un gust de cer, amară,
Şi că priveam din ultimul vagon,
Că trenul nu opreşte-n nici o gară.

Nu mai ştiam ce gânduri m-au pornit
Să bat, întreaga noapte lungul drum,
Simţind că sunt extrem de obosit
Când paşii îmi călcau al urmei scrum.

Şi-n jurul meu vedeam a fi doar scrum,
În scrum voia şi lacrima să-mi cadă,
Nimic nu mai vedeam, vedeam doar fum,
Ştiam că totuşi merg pe-o veche stradă.

Şi-am mers dormind, prin pieţe, fără rost,
Voind s-accept că dorm pe mese reci,
Că sunt, din nou, acel care am fost
Când unii mi-au strigat, în cor, “Să pleci!”

Şi am plecat cu un bagaj banal,
Cu ochii duși, grăbiţi, în altă lume,
Cu tot trecutul meu sentimental,
Voindu-mă pierdut cu tot cu nume.

Plecam să fiu mai mult nevăzător
A toate câte n-aveau înţeles,
Să las pierdute umbrele-n decor
Pe drumul lor spre un profund regres.

Astfel plecam şi încercam să dorm
În alte locuri, chiar în alte pieţe,
Să pot uita dezgustul meu enorm
Ce sufletu-mi făcea să se îngheţe.

Şi de-aş putea, aş mai pleca o dată,
Prin ger, prin ploi, prin viscol, prin furtună,
Ca să nu ştie nimeni, niciodată,
Că-mi este dor să dorm sub clar de lună...

Aritmetica pe cuţit

Ar zbura catre o stea
Litera ce ne tot vrea,
Aruncând restu-n neant...
Rest total, neimportant.
Două căi mai am... Răzleţe,
Care-ncearcă să mă-nveţe
Să mă-ncred în infinit
Ca-ntr-o lamă de cuţit.

De la Ceruri la Pământ,
Timpul e doar un cuvânt,
Care dă-nţelesuri noi
Faptelor ce vor război.
Litera se vrea comună,
Dar se-ascunde de minciună
Inventând un infinit
Chiar pe vârful de cuţit.

Noaptea-i lacrimă şi basm
Exilată de fantasm
Numărând din doi în doi,
Şi pe noi, utând de noi...
Clipa nopţii-i peste clipă,
Infinit înspre risipă.
Plus şi minus infinit...
Aspre muchii de cuţit.

Pe vad de seară

Din zilele ce-şi uitau, în noapte, trecerea,

Valentinei

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmplare
Când drumul tău privea spre drumul meu,
Şi îţi doreai, în gând, o sărbătoare,
Pe care-n suflet să ţi-o porţi mereu.

Ţi-a fost în gând, ştiindu-te dorinţă,
Să fie totul grabnic şi-n alt fel,
Ca să-mi trăieşti deplina biruinţă
De-a fi a mea și-a regăsi un ţel.

Și sub arşiţa soarelui de vară,
Când ziua ne privea pe amândoi,
Mi-ai dăruit a visului povară,
Ţi-ai asumat tot ce înseamnă "noi".

Sânii rotunzi zoreau împreunarea,
Cu gând mereu spre un al doilea pas,
Făcându-mă să-ţi ştiu mereu chemarea,
Ca-n tine să tot simt al vieţii ceas.

Şi astfel timpul îşi pierdea menirea,
Nemaivăzând al nopţii început,
Voindu-ne dorinţei împlinirea
Întru uitarea vieţii din trecut.

Ochii-ţi închişi lăsau a fi-nţeleasă
Dorinţa ce-o aveai, de-am dărui,
Clipa trăirii ce-o simţeai frumoasă,
Şi o vroiai mereu a ta a fi.

Prin fapta noastră ne eram pereche.
Spre nemurire-n cer al tău eram,
Eram deja fugari de-o lume veche
Şi cale spre o alta ne aveam.

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmpare
Și că ne-aveam ţi-a fost îndeajuns,
Dar şi așa, dorinţa fiindu-ţi mare,
N-ai mai ţinut nimic din ea ascuns.

Și pântecu-ţi era altar o clipă
De îngerii, din Cer veniţi, păzit,
Ce mă păstra să nu mă fac risipă,
Ştiindu-mă, de-al vieţii vad zorit.

Seară de seară mă urcai la stele,
Lăsându-mi dreptul de-a uita să mor,
Știind că tu eşti una dintre ele
Şi-n tine fiind, şi eu voi fi al lor.

Corolarele întâmplării

Semnul meu e lacrima de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad când n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Din trecut adun un înţeles
Şi îl fac prezentului tipar,
Ca de la regres până-n progres.
Să am propriul vieţii calendar.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Calculez ce ştiu în mod real,
Înmulţiri tot fac, tac adunări,
Rezultatul însă-i, la final,
Corolarul multor întâmplări.

Catafalc pe eşafod

Învinge-mă şi dă-mi niște otravă
Nu asculta de vorba mea şoptită,
Inima şi firea-mi e bolnavă
De-atâta zbuciumare ispitită.

Dă-mi lesa care azi mi se cuvine,
Securea n-are nici un rost acum,
Cu pietre dau oricum, destui, în mine,
Mă mir de câte pietre sunt pe drum.

Îmi spun, ştiind, că viaţa-i infinită
Când urme las pe drumul ce îl calc,
Dar simt, păşind, miros de dinamită
Şi mă îndrept, cu calm, spre catafalc.

Închide-ţi ochii de-ţi sunt plini de sete,
De bună voie urc pe eşafod,
Nu pot să simt abrevieri complete,
Trăirile de-acum n-au nici un rod.

Învinge-mă... dar dă-mi nişte otravă
Să pot să ştiu că moartea e grăbită,
Că altfel mi-e de-ajuns un bob-zăbavă
Şi pun sub talpa lumii dinamită.

Repetabila vrere

De multe ori am vrut să plec din mine,
Să las în urmă tot ce-am adunat
Ca loc făcând simţirilor virgine
Să mă renasc, din nou, fără păcat.

Să mi se şteargă fapte nefăcute
Să-nvăţ învăţătura tuturor,
Din cele ce se ştiu prea rar văzute,
Cele ce-l fac pe om nevoitor.

Să plec un timp, în Cer, în altă vreme,
Ca să trăiesc uitând că am trăit
Şi să nu ştiu ce-nseamnă a te teme
De gândul ce în vis s-a răscolit.

De multe ori am vrut ca-n altă viaţă,
Plecând, cu tot ce ştiu să mă renasc,
Să pot să stau cu mine faţă-n faţă,
Strivind destinul într-al vieţii teasc.

Să-nvăţ să spun ce astăzi nu aş spune
Decât rotind cuvintele cu rost,
Ca omul să se ştie el minune,
Uitând s-aştepte vremuri care-au fost.

Să-mi pot reda speranţa de-nălţare,
Ştiind că drumul pot să nu-l fac lung,
Reînvătând că pot avea răbdare
Dacă la capăt vreau să şi ajung.

Am vrut să plec… Tot vreau să plec din mine,
Să uit că-n ochi de om sunt un damnat,
Şi să revin ştiind că-mi aparţine
Puterea de-a trăi fără păcat.

Gând cazon

Numai unu şi cu unu

împărţise-vor la doi...

Lumea gândurilor mele

e deja în plin război,

Mă întreb cum legea firii

poate fi un compromis

Când omul nu e în stare

de a-şi vrea impus un vis?

Cerul e deja fierbinte

fierbe orişice cuvânt,

Prin clepsidra razei nopţii

arşiţe cad pe Pământ.

Ţipă zorii dimineţii

că de lacrimi sunt grăbiţi,

Plâng amurgurile serii

când văd oameni istoviţi...

Frunza nopţii lucitoare

adie şovăitor,

Neînţelegând motivul

celor care moartea-şi vor.

Luminînd cu bezna oarbă

umbrele au pas încet,

Îndemnând false motive

să ia forme de regret.

Toţi îşi vor multe avute,

toţi vor mult şi mult mai mult,

Chiar o linişte sordidă,

într-un ideal tumult.

Pe la colţ, plină de ură,

vorba-i spusă din instinct

Fără sensuri, fără noimă,

dar cu un accent distinct.

Eu mai lupt cu mine însumi,

dreptul de-a fi eu mi-l cer,

De-a fi liber de nuanţe

şi-a-mi avea rostul reper,

Ca să tac, iubesc iubirea

şi mi-o iau ca şi blazon

Explicându-mi hotărârea

chiar prin gândul meu cazon.

Pe Pământ, sub stele

Cu ochii mei văd ploile de stele
Într-o cădere-a lor de neoprit...
Mi-aduc aminte visele rebele
Care mă fac să fiu prea obosit...

Mi-aduc aminte timpuri călătoare
Când toate îmi erau de ajutor
Şi n-aveam căi cumva ocolitoare
A tot ce se-arăta întâmplător.

Treceam prin munte şi treceam prin ape,
Şi nu-mi era oprelişte un val,
Veneam dinspre departe spre aproape
Punând firescu-n forme de real.

Am pus peceţi în forme absolute
Trăirilor ce fapte-s azi şi-n vis,
Mereu prezente şi nicicând trecute,
Mereu ştiind că drumuri au deschis.

Mi-aduc aminte nopţi cu lună plină
Şi nopţi strivite de al iernii ger,
Pe drumul ce-şi dorea ieşi-n lumină,
Ca mai apoi s-ajungă până-n Cer.

Văd stelele căzând şi sunt pereche,
Ard împreună până în mormânt...
Eu înţeleg că legea lumii-i veche
Dar a rămas o simplă vorbă-n vânt.

Simplul mod

Cândva te învăţasem pe de rost,
Când plânsul ţi-l aveai ca alinare
La toate ne-mplinirile ce-au fost
Cărări spre prag de mare disperare.

Spuneai că veşnicia nu-i de-ajuns
Să ne tot fim motiv de împlinire,
Când soarele în noapte stă ascuns
Ori când este-n fireasca-i strălucire.

Şi viaţa o voiai trăită-n doi,
Mereu uniţi ca valurile-n mare,
Înspre acel târziu de mai apoi,
Însprea acea firească depărtare.

Când, noaptea, păru-ţi se lăsa pe umeri,
Mi te lăsai văzută în lumină,
Te tot grăbeai suspinele să-mi numeri
Şi-mi mă făceai să simt că eşti divină.

Acum când doar tăcere-i amintirea,
Legându-ne de un trecut uitat,
Încă îmi eşti dovadă că iubirea
Nu lasă fapta de-a se şti păcat.

Încă o scrisoare

Iubita mea,

Trăieşti aşa străină,

Hai să ieşim în lume, la lumină,
Hai să plecăm, altundeva, departe,
Să fim noi doi, uitaţi de-a lumii moarte.

Să-ţi iei tot bagajul, pleca-vom pe mare,
Nici eu nu ştiu unde, spre soare-răsare,
Pleca-vom în noaptea uitată de lume,
Alături de şoapta ce nu-şi are nume.

Diseară e lună sau poate sunt nori,
Grăbeşte, grăbeşte, mă ia cu fiori,
Plecând spre niciunde, pleca-vom în noi,
Din lumea aceasta cu laşi şi eroi.

Iubito îmbracă o haină mai groasă,
E noapte, sunt vânturi şi ceaţa e deasă,
Îmbracă-ţi costumul de-not, de salvare,
E poate furtună la noapte pe mare.

Dar, haide, grăbeşte, mult timp nu mai ai,
Şi n-ai nici motive pe gânduri să stai,
Pleca-vom departe, urca-vom în munţi,
Ştiu locuri de taină, nu poţi să renunţi.

Pleca-vom diseară, pleca-vom la noapte,
Trece-vom la gânduri, trece-vom la fapte;
Nimic n-o să fie de mâine-ntre noi,
Vom fi doi apatici zdrobiţi, amândoi.

Dar hai, fă-ţi bagajul, diseară plecăm,
S-ajungem pe mâine, să nu aşteptăm,
Vom fi laşi în lume, în viaţă eroi,
Trăi-vom o viaţă, noi doi, numai noi.

Eu vin, vin diseară, să fii pregătită,
Pleca-vom departe de orice ispită.
Dar dacă-i furtună rămânem acasă.
Şi-aici te voi face a vieţii mireasă.

Retrageri

Azi, ce mai ştii tu despre mine,
Mai mult decât ce îţi convine?
Cu gând perfid de răzbunare
Nu vezi că tu loveşti şi doare...

Cu rost al altor înţelegeri,
În sensul marilor alegeri,
Legând speranţa tuturora,
În noapte plânsă bate ora.

Prin vis crescând şi renăscând
Iau formă faptele în gând,
Şi îşi doresc un înţeles
În urma drumului ales.

Nepăsuit de existenţă
Am absentat fără frecvenţă,
Şi am tot stat în aşteptare
Atent la stele căzătoare.

Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Plecând mereu în rătăcire
Din tot făcut-ai amintire.

Şi-ai numărat, cu pas rebel,
Un el şi-o tu... Perfect drapel...
Doar vântul e mijlocitor
Ieşirii tale din decor...

Şi drumul merge mai departe
Prin rug aprins de lacrimi moarte,
Cu tot ce ştiu eu despre mine,
Cu tot ce vrei să ştii de tine...

Zbucium de vise

Încă mai merg, în miez de vară,
Cum am tot mers de-atîtea ori,
Mereu cu gândul înspre seară
Şi rostul primilor fiori.

Mai trec prin zilele uitate
Într-un îndemn pierdut în vis
Şi-n toate ce le cred curate
Găsesc culori de compromis.

Şi tot aştept, în taină mare,
Punând ideile în vers,
Să simt arsuri de-nflăcărare
Pornind un drum ce-l am de mers.

Doar seara-mi vine-nlăcrimată
Să-mi spună tot ce s-a-ntîmplat,
Şi-mi am privirea zbuciumată
De cerul mult prea înstelat.

Reci ploi de stele-nfrigurate
Mă ţin în traiul meu stingher,
Prea doritor de libertate
Şi mult căutător spre Cer.

Pe drumul unor legi nescrise,
Mă tot avânt, mergând de zor,
Zorind un curcubeu de vise
Să dea culoare nopţilor.

Destin de depărtare

Izbuc de valuri taie în epave
Pustie drumuri, falnice cărări...
Şi tot purtând un dor de depărtări,
Simţind îndemnul marilor chemări,
Ulise-şi simte visele bolnave

Toţi văd deşarte certuri de hotare,
Mulţi cred că cearta-i semn de nou avânt...
Tot aşteptând cu privegherea-n vânt
Uită şi Penelopa de cuvânt,
Făcând din el mereu o întrebare.

La ţărm doar valul este semn că vântul
Plecat e-n larg, rătăcitor, pe mări...
Cu-n înlemnit destin al altor zări,
Cu o deşartă soartă de-mpăcări,
Ulise-şi vrea, pe ţărm avea mormântul.

Nimic nu-i nou sub Ceruri şi sub soare,
Timpul e tot mereu nerăbdător...
Crezând că totul e întâmplător,
Îşi vrea şi Penelopa alt decor,
Chiar dacă întrebărea tot o doare:

Şi se întrebă, cumva cu mirare:
Ulise-i dorul meu de depărtare?

Fără frică...

Tâmpla albă ţi-o ridică,
Lumea, pentru tine-i mică...
Cerbii zbor spre depărtare...
Tu azi nu mai ai hotare.

Noaptea asta-i limpezită
Şi-are numai o ursită...
Hai, privirea ţi-o ridică
Fără frică, fără frică!...

Şi ce dacă, iar, ce dacă
Altora n-o să le placă?
Chiar şi-o vorbă, noaptea, sapă
Pentru apă groapă-n apă...

Hai şi fii o cupă plină
Cu licoare de lumină,
Şi fii drum de înălţare
Nicidecum o întâmplare!

Să rămâi pururi altar
Rugăciunii de hoinar.