Tu, a zilei şi a nopţii

Începutului de timp şi înţelesuri, Claudiei

Marie-mi eşti, mereu purtată-n suflet,
Şi Magdalenă când ne suntem noi,
Imbold spre împlinire şi spre umblet
Şi spre-nălţare-n timpul de apoi.

În adevărul ce ţi-l porţi în lacrimi
Se zămisleşte pasul triumfal
Ce-ntr-un consens izbăvitor de patimi
Redă vieţii rol primordial.

Renăscătoare de îndemn spre ceruri
Când norii par prea greu de risipit,
Dorindu-mă, mă-mbogăţeşti cu daruri
Având esenţa fructului oprit.

Marie-a zilei şi Marie-a nopţii,
Te tot aştept, ştiind că dată-mi eşti,
Îmbrăţişaţi să trecem pragul sorţii
Nepăsători la vorbele lumeşti.

Să îmi tot fii în zorii noii zile
Cum am să-ţi fiu când ziua-i pe sfârşit,
Uitând de cei ce-ţi vor privi docile,
Iertând pe cei ce m-au văzut zdrobit.

Şi-ai să-mi rămâi, să-mi fii îndemnul
Ce-mi dă motiv de-a fi invingător,
Şi a-ţi putea reda, întreg, însemnul
De-a a rodi un rod nemuritor.

Scrisoare spre final

Copii mei, la ceas târziu de noapte,
Când unii dorm, iar alţii se petrec,
Privesc spre cer, vorbind cu voi în şoapte,
Căci, în curând, spre altă lume plec.

Mi-adun din gânduri viaţa-ntr-o poveste,
Nu vreau s-ascund nimic şi nici să uit,
Ca prin plecare mea, fără de veste,
Să vă rămână ceva neştiut.

Cuvintele sunt simple, mult mai simple
Decât au fost cândva, când le vorbeam...
Azi îmi zvâcnesc trăirile în tâmple
Ca să nu uit c-am fost cel ce eram...

Nu vă ascund ce mult, prea mult, mă doare
Că hoţii de destin ne-au jecmănit,
Şi-mi simt menirea împovărătoare,
Deşi nu-mi spune nimeni că-s zdrobit.

Şi plec în zori, şi vreau să-mi simt mâhnirea,
Iertaţi-mă, să-mi iert neîmplinirea.

Risipitul vers întâmplător

În miez de zi, ori undeva în noapte,
Când praguri bat şi simt că pot să cad,
Mă-ntorc, prin timpuri, prigonit de şoapte,
Şi caut, faptei întâmplate, vad.

De dincolo de sensuri absolute
Vin înţelesuri fără echivoc,
Sfindând contrariul celor ce sunt vrute
Să pot s-o iau, încet, încet, din loc.

Spunând că vine vremea friguroasă,
Îmi pun în cap pe cei ce cred altfel,
Dar ştiu ce spun şi nici nu îmi mai pasă
Ca unii-mi spun nebun, alţii rebel.

Necunoscut de-aş fi nu m-aş ascunde
În umbra unui nume anonim,
Pe mine nicidecum, şi n-am nici unde,
Realul existenţei e sublim.

Şi vă vorbesc din drumul dinspre moarte,
Ştiind de ce, şi pentru ce revin,
Prin versul pus, întâmplator în carte
Ce-şi are, singur, înţeles deplin.

Şi totu-i scris, oricine vrea-nţelege,
Că omul nu-i doar formă în decor,
Putând misterul lumii să-l dezlege
Prin cei ce ştiu ce spun întâmplător.

Căci totu-i spus, în Cer, la liturghie,
Acolo-i totul fapt adevărat,
Desprins de-această lume-n agonie
Ce nu se poate rupe de păcat.

Ceea ce-i spus ni se va da pe faţă,
Ceea ce-i vis va trece în real,
Ceea ce azi se vede doar prin ceaţă,
Va fi, nu paradox, ci fapt normal.

Rugăminte spre a fi

De m-ai lăsa, tristeţea, ţi-aş fura
Să poţi să fii mereu cea care-ai fost,
Să redevii cea care poate-avea
Puterea de-a-mplini al vieţii rost.

Şi te-as răpi, să ştiu ca nu-ţi mai pasă
De cei ce nu se-ndură şi lovesc,
Şi tot lovesc ştiind că nu te lasă
Să te-mplineşti în sens deplin, firesc.

Te-aş duce-n munţi să vezi de la-nălţime
Pe cei ce cred că-s mari deşi sunt mici,
Să uiţi de vorba spusă cu asprime,
Ce înţeles de-i cauţi te complici.

Să zbori cu gândul peste continente,
Să poţi fi stea pe ceruri fără nori,
Regenerând din gânduri inocente
În lume să te-ntorci, nu să cobori.

Şi hai mă lasă să-ţi răpesc tristeţea,
Să poţi să ştii că porţi însemn suprem,
Să-ţi simţi pulsând în suflet tinereţea
Ducându-ţi biruinţa spre extrem.

Întinerind în drum spre Rai

Peste ani, din visul unei veri, Lilianei

Vin zorii zilei... Vin şi se grăbesc,
Se-arată semnul zilelor de foc,
Privindu-te, aş vrea să te trezesc,
Să poţi să simţi al vieţii tainic foc.

Luceafărul de ziuă îl găsesc
Spre tine privitor, neobrăzat,
Eu te-aş trezi să simţi cât te doresc
Şi-apoi s-adorm senin şi-nseninat.

Umbre apar şi paşii se zoresc,
Mi-arată ceasul dar mă dau orbit,
Mi-aleg să-ţi caut sânii, să-i privesc
Şi să-i strivesc cu pieptu-mi dezgolit.

Piedici îmi pun, dar nu mă mai opresc,
Şi-ţi simt căldura pragului spre rai,
Şi-l trec, simţindu-mă că te doresc,
Şi te trezeşti ştiind că mi te dai.

Şi timpul trece, trece nefiresc,
Şi-mpunge ca şi vârful de cuţit,
Adorm, dar simt că viaţa-mi înnoiesc,
Şi chiar şi eu mă simt întinerit.

Peste timp, întâmplător

De-ar fi să fim din nou în noaptea-n care
Pe drumul către astăzi ai plecat,
Ai şti de ce-ţi doreşti ca o-ntâmplare
Să mi te dea, ştiind că mi te-ai dat.

Fugind de mine ţi-ai urmat o cale
Pe care abia astăzi o regreţi,
Dorindu-ţi nopţi cu retrăiri normale,
Reînvăţând din mers ce-ai vrut să-nveţi.

Şi te-ai tot dus prin margini de pădure,
Ferindu-te prin umbre de copaci
Şi te grăbeai dorindu-ţi să te fure
Negrele căi să poţi, ceea ce vrei, să faci.

În noaptea de-mplinire ce-o să vină
Drumul sortit vei şti să ţi-l urmezi
Şi ai să vezi, în noapte, o lumină,
Să poţi urmarea să o întrevezi.

Călca-vei peste praguri şi hotare
Recunoscându-ţi paşi bătuţi pe loc,
Simţindu-te mereu învingătoare
Şi-aducătoare iarăşi de noroc.

Revii din lumea marilor dezastre
Şi drumul îl grăbeşti şi-l vrei scurtat
Să poţi privi spre zările albastre
Uitând ceea ce-a fost deja uitat.

Te-aştept să vii... Din timpuri viitoare
Vin semnele ce-ntr-una ni s-au dat
Când nu credeai ca viaţa-i o-ntâmplare...
Şi astăzi vezi că totul s-a-ntâmplat.

Viaţa, fără de regrete

N-am regrete, n-am trăit aiurea,
Ştiu ce-am vrut şi ştiu ce am făcut,
Rar de tot m-am şi pierdut cu firea
Însă nu m-am dat nicicând bătut.

Poate, uneori, uitând de toate,
La detalii nu am fost atent,
Azi mi-e dat să ştiu că omul poate
Să se lase singur repetent.

Şi mai trec cumva de-a lumii bornă,
Căutându-mi vieţii un hotar,
Vreau să scriu o carte nu o ciornă
Ce ar zace-n prafuri, în sertar.

Frontiere trec, şi trec prin vamă,
Nu-mi e teamă nici de post-control,
Dar nu fac absurdului reclamă,
Eu trăiesc şi nu mimez un rol.

Şi simt golul... Poate pare-aiurea
Parcă sunt de viaţă-ncorsetat,
Şi-mi e greu să nu mă pierd cu firea
Când văd cerul vieţii înstelat.

Dar mi-aduc aminte: viaţa-i viaţă,
Drumu-i drum. Dar sensu-i dat de paşi,
Apa-i apă chiar şi când îngheaţă
Fluturii-s de flori mereu atraşi.

Azi fac fapte, mai puţin vorbesc,
Însă vieţii-i caut mod firesc.

E vremea-ntoarcerii

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Din mine prea mult timp am tot lipsit,
Dar am sperat că viaţa e frumoasă,
Însă nu e! Şi sunt prea obosit!

Ştiam, şi nu vroiam să-mi dau crezare,
Că-n paie ude focul e doar fum,
Dar stăpânit de o rea-ncăpăţânare
Am rătăcit al vieţii mele drum!

Credeam că-n viaţă toate-s de valoare,
Şi am iubit, iubirii i-am vrut rost,
Dar cum nimic nu este nou sub soare,
Din cel ce sunt am devenit un “fost”.

Prieteniei i-am scris imn de slavă
Şi am tot vrut să cred cuvântul spus,
Dar am băut esenţa de otravă
Şi parcă-aş spune că mă simt în plus.

În suflet simt un vânt tăios şi rece,
Nici nu mai ştiu de nu am îngheţat,
Încerc să mă-ncălzesc...dar timpul trece,
Şi-mi amintesc ce-am vrut să fi uitat.

Averea mea... e doar ce port în mine...
Încă mai e, deşi am tot donat,
Am încercat ca dând să fac doar bine
Şi totuşi bine nu-i! M-am înşelat?

Eu ştiu că a greşi e omeneşte,
Scuza aceasta-ncerc s-o înţeleg,
Desfrâul însă-n jurul meu tot creşte
Şi-l văd, şi-l simt, şi nu mai pot să-l neg.

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Şi să m-adun de unde-am rătăcit,
Aş vrea să cred că viaţa e frumoasă,
Dar nu mai pot... Sunt mult prea obosit!

Te văd în vis

În vis mi-apari şi-n vis mă vezi,

În suflet totdeauna-mi eşti,

Şi-n vise poti să te încrezi

Trâind dorinte omeneşti.

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.
Azi ştim că am trăit, cândva, degeaba,
Şi-am rătacit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Altfel ni-i dat să ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!
Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrăditi de-al vieţilor tumult.

Prin vis ti-e dat să întelegi

De ce în gand îti sunt mereu,

Şi cum nu poti să mă renegi,

Ne reuneşte Dumnezeu.

Un actor, un singur rol

Peste forme fără formă,

printre sensuri fără sens,

Avem drept de-a pune-o punte

peste-al vieţii gol imens,

Ni se dă câte o cale,

ni se-arată şi un drum

Şi puterea de-a alege

de a spune: Nu acum!

Dintr-o simplă întâmplare

fumul se preschimbă-n foc

Care arde şi în ploaie

vreascurile cu noroc,

Doar cenuşa se adună,

jaru-i tot nestăvilit

Aprinzând în miez de noapte

focul ce a ars mocnit.

Se vor fapte judecate

şi-nţelese după plac,

Că-s destule broaşte-n lume

ca să umple orice lac,

Doar pârâul poartă-nsemnul

harului Dumnezeiesc

Apelor ce nu-şi vor moartea

şi mereu se limpezesc.

Gheata şi de frig se sparge

unind malurile-n pod

Şi când nu-i luată-n seamă

prinde apa în năvod,

Mai scufundă roata-n tină,

aruncând oiştea în gard

Ca să poată să încline

al victoriei stindard.

Printre forme fără formă

sensu-i bine definit,

Chiar şi-n sensul giratoriu

ştii de unde ai pornit,

Poleiala dă motive

de-a nu şti ca plinu-i gol,

Numai viaţa este viaţa

cu-n actor si-un singur rol.

Înţelesul prin vis

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.

Azi ştim că am trăit cândva degeaba,
Şi-am rătăcit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Oricum altcumva ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!

Curând, din munţi, în noaptea de schimbare,
Vor reveni-ntre noi cei ce nu mor,
Şi-am să revin şi eu din depărtare,
Pentru întâiul pas hotărâtor.

Din cer coborâtoare, o lumină
Te va-mbrăca-ntr-al veşniciei strai,
Redându-ţi dreptul de a fi Divină,
Redându-mi-te, iar, ca să mă ai.

Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrădiţi de-al vieţilor tumult.

Şi-n vis mă vezi şi-n vis te văd într-una,
În suflet am ştiut că-mi eşti mereu,
În suflet m-ai purtat dintotdeauna,
De-aceea ne uneşte Dumnezeu.

Să mergi…

Să mergi pe drumul tău, chiar dacă norii
Se-adună, tot mereu deasupra ta,
Şi aminteşte-ţi că petala florii
Arată tot ce are floarea-n ea.

Adună-ţi toată teama în cuvinte
Să poţi să spui ce-i greu şi ce-i uşor,
Dar să vorbeşti cu mare luare-aminte
Ferindu-te de cei ce sclav te vor.

Şi-n linişte să dormi, chiar dacă norii
S-au strâns, deasupra ta, la ceas de seară,
Ca-n ziua următoare, când dau zorii,
Să ai privirea limpede şi clară.

Când printre gene poţi să vezi lumină,
Simţirii tale să-i dai sens deplin,
Ca-n libertate, să aştepţi să vină
Acele timpuri care ştii că vin.

Şi chiar şi-atunci când numai tu vezi norii
Ce-şi proiectează umbrele pe cer,
Aşteaptă semnul ce îl dau cocorii
Când trec biruitori şi-n zare pier.

Din zbor să-ţi faci dorintă de-nălţare,
Să poţi să treci prin porţile de foc,
Să fii de-a pururi lacrimă de soare,
Mereu aducătoare de noroc.

Iarăşi, pe drum...

Dă-mi mâna, haide, să aprindem focul,
O iarna grea se lasă pe Pământ,
Vreau să-ţi arăt cum unii-şi pierd norocul
Crezând că ştiu ce-i sfânt şi ce nu-i sfânt.

Şi hai, în taină, neştiuţi de nimeni
Să facem drum prin jerba de lumini
Când cei ce cred ca sfinţii n-au fost oameni
Ne pregătesc coroanele de spini.

Să facem paşii mari, fără de temeri,
Ca să putem să trecem peste punţi
În ziua neştiută-a marii treceri
Ce fi-va ziua marii noastre nunţi.

Iar mâine-în zori, când pare-a fi-ntuneric,
Ai să-nţelegi ce drumuri ţi-am deschis,
Ţie, cea care, ştii că prea vremelnic
S-a rătăcit în drum spre paradis.

Dă-mi mâna, haide, mai uşor e-n doi
Aceeaşi cruce o avem de dus,
Către acelaşi loc ce-i pentru noi,
Acolo unde nimeni nu-i supus.

E timpul să aprindem iarăşi focul
Ce mii de ani în vetre-a ars mocnit,
Să-mi fii din nou, să-mi prevesteşti norocul,
Să-ţi fiu mereu ceea ce-ţi e sortit.

Realul, omenesc

Am să vin să-mi ştii de mine,
Să ştii ceea ce nu-i spus,
Să-nţelegi că din ruine
Pot privi numai în sus.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Şi, cum piatra-n ape crapă,
Ştiu că totu-i omenesc!

Am să-ţi las, la ceas de seară,
Drepul ce mi-l dau mai rar
De-a te şti o floare rară
Ne-ncadrată în chenar.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Piatra-n ape totuşi crapă,
Ce va fi... e omenesc!