Căutător de vindecare

Ateu nu sunt, dar am un dor... de tine,
De faptele cu iz de panaceu,
De-a mi te da, și-a ști că-ți aparține
Omul ce sunt, cu tot ce e al meu...

Necunoscând mai mult decât se poate,
Mi-e gândul tot mai mult căutător,
Și cu grăbire să le știu pe toate,
Să-ți fiu, așa cum sunt, săgetător.

Privindu-te, să simt ca o zvâcnire,
Gând golul e deplin satisfăcut
Uitând de omeneasca-mpătimire
Că tot a fost lăsat necunoscut.

Să merg spre țel, să merg direct în țintă
Mi-a fost, de la-nceputuri, sens firesc,
Ca nu cumva decorul să mă mintă
Și-n el rătăcitor, să obosesc.

Mi s-a mai spus ca nu sunt cu credință,
Că sunt eretic, botezat ateu,
Mizând convingeri puse ca dorință,
Considerând că tu-mi ești panaceu.

Orice s-ar spune, dor îmi e de tine,
Și-o presimțire-mi spune că ți-e dor
De-a ști că ești, uitând orice rușine,
Altarul meu de simplu muritor.

Dorințele m-au dus înspre urcare,
Simțindu-le, urcând, cu gust plăcut,
Lăsându-i profunzimii, ca-ntâmplare,
Motivele de pact recunoscut.

Îți recunosc, îmi recunosc, uimirea,
De-a nu-mi trăda imboldul omenesc,
Înfăptuind, nu doar mimând, trăirea,
Când ție, prin cum sunt, mă dăruiesc.

Arc de pod

N-am cuvinte... Nu mai am cuvinte,
N-am crezut că pot să mi le pierd,
Te privesc și multe-mi trec prin minte,
Și mă cert... Aș vrea să te desmierd.

Ceru-i înalt, și-l pierd, e prea departe,
Altceva nu pot să mai privesc,
Chipu-ți de-nțelegeri mă desparte,
Nici nu pot să-ți spun că te doresc.

Trupu-ți e de foc, îl simt, mă arde,
Mă și văd un rug, înalt, aprins,
Hăituit de vânturi revanșarde
Aruncându-mi visu-n necuprins.

Tac, te mângâi, mâna-mi lunecândă,
Sânilor se vrea a fi căuș,
Care țin, cu-n tremur, să-i răspundă
Cercetându-mi gândul jucăuș.

Timpul nu am cum să-l las să treacă,
Simt doritu-ți pântec un altar
Ce, spre închinare, mă provoacă,
Refuzând să mă mai știu fugar.

Coapsele, sub palmă, îmi arată,
Drumul ce aștepți să îl urmez,
Învățând să-ți știu făptura toată
Dar divin și clar motiv de crez.

Las cu totul lumea din afară,
Când în lumea ta, grăbit, pătrund,
Unde doar simțirea-i necesară,
Și-nțelesu-i definit profund.

Gust de sâni îmi spun să n-am oprire,
Spre trăirea dăruirii-n rod,
Acceptând fireasca-nlănțuire
Când ți-e trupul arcuit în pod.

Conspirativul sincretism

E-atât de multă luptă la putere,
Și luptă vrea chiar simplu anonim,
Că s-a ajuns privită cu plăcere,
Iar noi ai luptei sclavi am vrea să fim.

Și se conspiră sub însemn de lege,
Se duce pragul morții la extrem,
Prin cernere se vrea a se-nțelege
De ce n-au teamă cei ce nu se tem.

Poporul e văzut ca o mulțime
Ce trebuie să creadă ce e spus,
Lipsindu-se de orice profunzime,
Lăsându-se însă profund, și larg, supus.

Când, dirijat, câte ceva, transpiră,
Apar și cei ce flutură un steag,
Spunându-ne că ocultiști conspiră
Iar ei dau vești de dare în vileag.

Și curg cerneluri, curg cuvinte snoabe,
Cu fel de fel de crase teorii,
Parafrazând idei de pe tarabe
Prin consistențe-n pure isterii.

Păstrate-s, vreme bună, la vedere,
Mai toate câte, ce e grav, ascund,
Pănă ce-ajung, prin sensuri, efemere,
Ca vestitorii lor se dau la fund.

Lupta e-n toi, și e cuprinsă-n toate,
Oricât de neștiut își are țel,
Și strategia datului din coate
Ajunge teorie și model.

Se tot conspiră, zice-se... Conspiră
Oricare individ, că vrea măriri,
Doar conspirând se crede că aspiră
La înțelegeri ori descoperiri...

De adevăr puțină e vorbirea
Aproape toți au adevărul lor,
Toți vor să se salveze omenirea,
Sperând că-și fac destin nemuritor.

Dar mie mi se pare că furtună
Vor rodul semănatului lor vânt,
Când bob cu bob, în sincretism adună,
Banalități cu rol de grav cuvânt.

E greu de spus de vor mai mult să știe,
Sau, vreodată, cred că-s înșelați,
Dar sigur sunt că-n marea lor mândrie
Sunt, peste științe, marii învățați.

Voire în tăcere

Eu știu c-ai vrut... și chiar fără cuvinte,
Doar amintindu-ți ce, și cum, a fost,
Îți spun că mintea încă te mai minte,
Te mai târăște-n jocul ei anost.

Toate au fost, în formă de idee,
Motiv conjunctural al unui pas,
Motiv de-a fi, într-adevăr, femeie,
Ieșind dintr-al mirărilor impas.

Te mai ascunzi, păstrând doar pentru tine,
Clipa în care multe s-au schimbat,
Dorindu-ți tot ce faci să fie bine,
Cum binele-i văzut de un bărbat.

Calea era din timpuri vechi bătută,
Ea ne-aștepta s-o știm, noi n-o știam,
Nici clipa când, voindu-se văzută,
S-o ocolim, cuvinte căutam.

Ne-a pus, fără de veste, față-n față,
Nemaiputând să ții ceva ascuns,
Să ai, fără să-ți pese, dor de viață,
O faptă nefiindu-ți de ajuns.

Fără prea multe vorbe, înspre clipe
Ce-ți defineau cu totu-n nou contur,
Te-ai dăruind, neacceptând risipe,
Și nici priviri, mereu, spre cei din jur.

Mi te-ai lăsat cu totul, toată, goală,
Ochii-ți erau îndemn de mare dor,
Ce mă vroiau să dau, din plin, năvală,
Să fiu dorinței tale-mplinitor.

Nu știm nici azi cum puntea lumii, ruptă,
Împreunare, întru tot, ne-a fost,
Lăsându-mi-te-nvinsă fără luptă,
Învins fiindu-ți cu-n anume rost.

Galop de joc

Copil, copil... ce încă nu ai minte,
Te văd în jocul sorților intrat,
Și-n grabă văd privirea-ți înainte,
Crezând că ce-i în spate ai uitat.

Jocul e vechi... l-ai vrut și ți-a fost vrerea
Să-l schimbi, să fii destinului stăpân,
Să fie toate cum îți e părerea,
Să fie chiar și Dumnezeu păgân.

Nu vrei să știi, nu știi că i-ai fost miză,
De nu-l jucai aveai o șansă-n plus,
De-a câștiga mai mult printr-o remiză
Decât să fii de-al nopții drum sedus.

Atras cu vorbe mult măgulitoare
Îți porți acum un nume de-mprumut,
Și crezi, visând, că singura scăpare
A fost să-ți joci destinul la barbut.

Așa, din joc în joc, fără de știre,
Sperând că șchiopătatu-i doar galop,
Ai măsluit ideea de iubire
Și te-ai dedat trăirii doar cu scop.

Acum te joci, dar asta-i doar pe față,
Destinul însă-și face un alt joc,
Lăsându-te să crezi mai mult în viață
Dar ea fără de veste-ți va da foc.

Va fi să fie lumea fără tine,
Tu căutând să știi pe unde ești,
Văzând că-n nici un fel nu-ți aparține
Moțivele ce-ți cer să hoinărești.

Și-ajunge-vei să vezi ce-i rătăcirea,
Zicându-ți că nu ai nici un păcat,
Însă vei ști ce grea e amintirea
Când numele-n uitări ți-ai aruncat.

Ești un copil... Și chiar dacă ești mare
Îți ai destin prin proriul tău copil,
Nimic nu este dat la întâmplare,
Că adevătul nu-i, nicicând, umil.

Ți-a fost lăsat să duci, ca moștenire,
Chiar ceea ce tu n-ai vrut să primești,
Te vei trezi, fugind de amintire,
Fugind vei vrea să uiți de tot ce ești.

De dat, deja ai dat... Acum ștafeta
Poartă deja însemn de viitor,
În urma ei rămâi marioneta
Ce pleacă rușinată de decor.

Portret prezent

De mult, se vede, pacea nu o ai,
În compromise doar ți-ai dus trăirea,
Și greu îți e să fii ce, știi, erai
Când îți doreai să guști, trăind, iubirea.

Ceva din tine, poate doar un gând,
Ce încă în speranțe rătăcește,
Mi te arată mult prea des plângând,
Un plâns ce-n zbucium vag te prăbușește.

Câți știu nu știu, dar știu că nu mă-nșel,
Dar stai, fără să vrei, în așteptare,
Și lupta-n suflet simți că-i un măcel
Și nu prea crezi că încă ai răbdare...

M-am învățat să tac, tu însă taci
Având deja încredere puțină,
Crezând puțin că dat îți e să faci
În viața unui om, trăind, lumină.

Însă-ți e dor, un dor enorm, nebun,
De-o clipă-a serii, prelungită-n noapte
Când totul e firesc și oportun,
Și-i definit de adevăr, prin fapte.

Nimic nu-mi spui, însă mă lași să știu,
Că să îmi văd puterea de-a-nțelege
De-a nu lăsa mereu pe mai târziu
Sensul ce poate viața să dezlege.

Tristețile își au o vreme-a lor,
Tu însă ești, în suflet, mult prea tristă,
Privind spre tine simt că îmi e dor
Vieții să-i dau o formă realistă.

Ți-o dorul de trăiri un foc aprins,
Și-n absolut de mare anvergură,
Chiar dorul păcii-n el este cuprins,
Născând din el dorințe pe măsură.

De multe ori privesc, și tot privesc,
Tristeții tale leacuri căutând,
Găsesc un sens... spre tine să pornesc,
Vieții să-i fim, un unic, faptic, gând.

Iubește-mă...

Iubește-mă, mă știi, îți sunt aproape,
Nu mai găsi motiv de mai târziu,
Timpul oricum nu poate să îngroape
Ideea că veni-va un târziu.

Din când în când privește-te-n oglindă,
Altfel decât te văd n-ai să te vezi,
Și-ai să-nțelegi cât ești de suferindă
Când înspre nepăsare te repezi...

Încă ai timp de-a ști ce-i bucuria,
Și încă nu-i nimic, într-adevăr, pierdut,
Dacă-ți accepți, lumește, datoria
De-a accepta al rostului statut.

Suntem, aici, acum, din întâmplare,
Ca un răspuns al unor întrebări,
De când credeam că noi suntem hotare
Și hotărâm și treceri, și urmări.

Iubește-mă, îți spun... E timp de toate,
Nu căuta un drum puțin văzut,
De-l vrei ascuns, în față tot va scoate
Ceea ce e de fapte susținut.

Acum încerci să te împaci cu tine,
Tot căutând să știi ce crezi că știi,
Ți-ai vrea un drum mai depărtat de mine,
Dar, căutând, mai mult spre mine vii.

Îți spui, prea des, că nu ai timp de viață,
Că amănuntu-i mult mai important,
Și-s totuși flori și florile de gheață,
Prin formă-și dau un aer elegant.

Suntem acum, aici, din întâmplare,
O întâmplare ce-i vedea-vom rost
Dacă avem, cu-adevărat răbdare
Să ne-amintim de faptele ce-au fost.

Iubește-mă, cât încă sunt aproape,
Mâine în zori se poate-a fi târziu,
Încă putem sări peste etape,
Viața nu-i joc, nici miză de pariu.

Sens prin trecut

De ani, și ani, te știi că-mi ești iubită,
Deși dovezi nu pot s-aduc acum,
Știu doar că nu îmi ești nicicum ispită,
Dar îmi vei fi întoarcere de drum.

Sunt multe neștiutele motive
Ce ne opresc al vieții noastre pas,
Ivite din percepte primitive
Al unui timp în amintiri rămas.

Timpul se trece, simți deja că trece,
Îți pierde-n treceri vechile idei,
Și-n zori de toamnă simți că-ți este rece,
Crezând că e firesc, având temei.

De ani, și ani, te știi mereu iubită,
În felu-n care-i viața de acum,
Tu, zi de zi, în trecere grăbită,
Eu, căutând, al existenței drum.

Însă e greu, mai grea se face viața
Și simți cum se transformă, zi de zi,
Când nici nu știi că ploile și ceața
Te țin să vezi că abia poți zâmbi.

Și, mult mai grea, când orele de seară
Se face șoapta visului pierdut
Ce caută mereu o primăvară
Uitată într-un timp de mult trecut.

De ani, și ani, te știai că-mi ești iubită,
Acum ideii poți să-i dai un sens,
Anii trecuți mi te-au făcut ispită
Simțindu-ți dorul, de-mpliniri, imens.

Înaintare-n loc

Mă cam învârt în cerc, nu reușesc,
Să văd de am, sau nu mai am, repere,
Ca de va fi, cumva, să amețesc,
Totuși să am, pe drum de mers, putere.

Drum dus-întors mă tem, mereu, că fac
Oricât de mult cu ochii-s după stele,
Voindu-mi, rătăcirilor, un leac,
Și înălțare, grabnică, spre ele.

Intru în nori, crezând că nu sunt nori,
Că este doar un val, răzleț, de ceață,
Și-ajung să caut miezul nopții-n zori
Pierzându-mi timp, uitând, prea mult de viață.

În jur văd rar, se pare, mult prea rar,
Lumini ce-ar vrea să nu mai fug de noapte,
Dar des, cu mult prea des, umbriri apar,
Forțându-mă să tot renunț la fapte.

Cercul e larg, dar nu e cerc mereu,
Mă-ntoarce, uneori, fără zăbavă,
De nu mai știu să spun dacă-s tot eu,
Ori o uitată, pe un țărm, epavă.

E vina mea, altfel nu pot să spun,
M-am dus, cam mult de drumul meu departe,
Și cred c-am vrut, ca om, să mă supun
Ideilor și viselor deșarte.

Sau, încă pot, din când în când, să zic,
În gând, când norii vor a fi furtună,
Că-i timpul, de-ntrebări să mă dezic,
Și ploaia să n-o las să se impună.

Mă-nvârt în cerc, nu-mi e ușor s-o spun,
Dar adevăru-i cea mai bună cale,
Ideile ce-mi vin se suprapun
În irealul lor se vor reale.

Datorie de-amintire

Din când în când, îți spun: Adu-ți aminte,
Sperând că pot să nu îmi amintesc
De cum n-ai fost, nici tu, deloc cuminte,
Când vremea s-a făcut să te-ntâlnesc.

Nu te-ai sfiit să mi te dai, dorită,
Nici să-mi oprești avântul prea grăbit,
Și nici n-ai vrut, să fii măcar oprită,
De-a ști ce-i gustul fructului oprit.

Ai vrut, și-am vrut, mai mult ca niciodată
Să ne simțim femeie și bărbat,
Lăsând fiorul faptei să străbată
Pământul tot, în lung, și chiar în lat.

Ochii-mi aveai lumescul cer cu stele,
Te-avem motiv de ritm amețitor,
Cum te credeam în visurile mele
Din ele mă știam că-ți sunt dator.

Cuvinte rare, sacadat șoptite,
Despre simțiri profunde-mi povesteau,
Fiindu-mi, spre mai mult, prea dulci ispite,
Și gând de împlinire îmi erau.

Trupu-ți era, învăpăiat, fierbinte,
Tot încercând esențe-n tresăriri,
Spre înapoi, pândind un înainte,
În clipa-mpreunării de simțiri.

De-ai vrea să uiți nu poți niciunde duce
Zorul de foc al marelui hotar,
Când ție m-am lăsat, ca o semn de cruce,
În binecuvântatul tău altar.

Ești tot ce-ai fost, dar și mai mult, că-n tine,
Renasc și eu, în fiecare gând,
Și-n fiecare gând te știi cu mine,
Spre înălțimi și ceruri căutând.

Descumpănitoarea constatare

Nu credeam, nicicând, c-am să ajung,
Să vorbesc de rău acest popor,
Să străbat un drum atât de lung
Vorbei grele să mă simt dator...

Vorba blândă e doar timp pierdut,
Și minciuna marii agonii,
Gloria unui viteaz trecut
Este fața altei Românii.

Azi, acest popor este bolnav,
Totu-i dus pe planul personal,
Și pe zi ce trece-i tot mai grav,
Boala intră-n viață ca normal.

Prostul s-a ajuns a fi deștept,
El se dă drept ideal model
Iar ideea-n sine e-un concept
Ce, încet, încet, devine țel.

Nu-și au loc, în tot acest dezmăț,
Cei ce au un adevăr de spus,
Curvele-s chemate la ospăț,
Și modelul lor ne e impus.

Mai tot omul este bun de sfat,
Și în toate foarte priceput,
Nevoit nu e să fi-nvățat,
E destul că poate fi limbut.

Lingușirea face pași mereu,
A ajuns o formă de respect,
Lingușit e chiar și Dumnezeu,
Rar mai e rugat în mod direct.

Vai de tine, sfântul meu popor,
Singur te-ai adus unde-ai ajuns,
De ceea ce-ai fost nu-ți este dor,
Tot trecutul ți-l dorești ascuns.

Nu mai vrei măcar să-ți amintești,
De eroi, de cei ce-au pătimit,
De trădări, de fapte vitejești,
Nici măcar de cei ce te-au robit.

Vai, atât mai spun... Poporul meu,
Am ajuns, cum nu credeam, chiar eu,
Să mă tem că n-ai să mai exiști,
Că n-ai cum, așa, să mai reziști...

Vedere de contrasens

Eu nu mai știu ce caut, asta spun,
Când văd în juru-mi multă căutare
În oamenii ce nu mai au răbdare
Și se dedau spre uzul prea comun.

Nimic nu se mai vrea impersonal,
Deja-i stâlcită strămoșeasca limbă,
Prin sensuri numai unii se mai plimbă,
Se vrea mereu punctarea pe real.

E vremea unei vieți fără de sens,
O viață ce se pierde-n amănunte,
Prilej găsit ca omul să se încrunte,
Mereu având și căi pe contrasens.

Aleg să spun că fac ce-n fapt nu fac,
Dar văd că-n jurul meu mereu se face,
Așa cum spun că-mi place ce nu-mi place,
Sau că-n desfrâu amarnic mă complac.

Încerc așa, să las, cumva, văzut,
Ceea ce omul nu prea vrea să vadă,
Să fac povestea mea, chiar lui dovadă,
Că a ajuns, de-a dreptul, decăzut.

Și se decade-n toate, tot mai mult,
În logica gândirii și-n simțire,
Decade și imboldul spre iubire,
Aproape că e deja-i ajuns ocult.

Îmi pun în spate totul, sunt cobai,
Acestei lumi ce vrea a fi orbită,
Crezând că-și are calea nimerită,
Trăirii-n iadul vieții ca în rai.

Mi-e greu să cred că știu unde-s venit,
Că mi-am ales chiar eu această lume,
Însă acum aleg să spun pe nume
Acestei vieți pe muchii de cuțit.

Matinalul corolar

Aproape-n zori era când m-am trezit,
Vedeam lumina vălurită-n ceață,
Nu prea-mi părea a fi de dimineață,
Aveam și-un musafir, deloc poftit.

Nu-mi place, dimineața să vorbesc,
O întrebare-i chiar o grea povară,
Dar nu puteam să-l rog să meargă-afară,
Mi s-a părut absurd și nefiresc.

La o cafea, lipsită de comfort,
Schimbul de replici greu și-avea cuvinte,
Mințeam și eu, știind că el mă minte,
Calmu-mi păstram cu mult prea mult efort.

Știa prea multe... Nu vroiam să-i spun
De ce mi-e viața veselă sau tristă,
Sau cum de mă încred că ea există
Iar eu privesc spre stele ce apun.

El tot vorbea de timpul absolut
În care nu există calendare
Și-n care vremea nu e trecătoare
Și niciodată nu-i nimic pierdut.

Nici eu, nici el, n-aveam un argument
Pentru atâta pierdere de vreme,
În care încercam idei ș teme
Jucând barbut cu mize de moment.

Însă simțeam că e venit cu-n țel,
Și-am căutat să-i pun o întrebare,
Astfel fiind să aflu cu mirare
Că discutam cu "ea", și nu cu "el"!

Răbdarea-i ajunsese la sfârșit,
Țipând, spunea că nu sunt om de treabă,
Să merg cu ea, dar repede, în grabă,
În viață de mai stau sunt un tâmpit.

Cum am uitat de mult să fiu fricos,
Și doar când vreau dau cuiva socoteală,
N-am vrut să cad cu ea la învoială,
Chiar i-am răspuns, deloc politicos.

-Nu te-am chemat, poți singură să pleci,
Când eu voi vrea promit să-ți dau de veste,
Azi însă poți să-ndrugi orice poveste,
Sunt hotărât, să îți rezist, pe veci.

Zorii de zi se trec, sunt la sfârșit,
Îndeamnă-te să mergi prin altă parte,
Am treabă să termin o altă carte,
Și-apoi să văd ce am făcut greșit.

Și de-am să plec, eu singur am să plec,
Și-n moarte am să fiu ca și în viață,
Posibil fi-va tot de dimineață
Când am să pot, de-al vieții prag, să trec.

Nu mă convingi nicicum, nu-s de convins,
Nu-mi părăsesc durerea ce m-apasă,
Nici dacă îmi tot spui că n-am o casă,
Nici dacă-mi spui că viața m-a învins.

Tu ești un adevăr, dar hai să-ți spun,
Viața de-acum, reală, pământeană
E doar o parte, negreșit umană,
Pot să aleg, chiar eu, când o răpun.

Printre bogați, sărac

În lumea cu bogați, eu sunt sărac,
Puține am, puține pot să fac,
Unii vorbesc de lipsa de noroc,
Alții de pas bătut prea mult pe loc...

Dreptate au mai toți, în felul lor,
După putință omul e dator,
Să facă tot ce are de făcut,
Plecând, spre viitor, dinspre trecut.

Unii mă văd ca om, cu ei egal,
Alții mă văd ca mai puțin normal,
Din ei, sunt unii, ce mă cred mai bun,
Alții mai prost, sau alții, chiar nebun.

Sunt judecat de fel și fel de legi,
După măsuri, doar prin absurd, întregi,
Nici nu mai știu ce-ar trebui să fiu,
Un sclav, un cerșetor, sau cel ce scriu?...

Ce au cei mulți de multe ori nu am,
Și n-am nici lesă, cum nu am nici hram,
Mai repede sunt mult îndatorat
Celor ce cândva, ce aveam, mi-au luat.

De multe ori, tot ei, cei ce-s bogați,
Prin existența mea se simt furați,
Iar de durerea lor ajung, tacit,
Să nu mai știu ce lumea-am nimerit.

E poate drept, la fel cum e nedrept
La vorbe fără duh să mă aștept,
Să mă lovesc de pragul unui gând
Și să ajung să-l știu, în gol căzând.

Dar sunt sărac, deci sunt mereu expus,
Suspect direct sau unul presupus,
Și-am să tot fiu, mereu, un acuzat,
În lipsă, însă, pururi condamnat.