Din când în când, îți spun: Adu-ți aminte,
Sperând că pot să nu îmi amintesc
De cum n-ai fost, nici tu, deloc cuminte,
Când vremea s-a făcut să te-ntâlnesc.
Nu te-ai sfiit să mi te dai, dorită,
Nici să-mi oprești avântul prea grăbit,
Și nici n-ai vrut, să fii măcar oprită,
De-a ști ce-i gustul fructului oprit.
Ai vrut, și-am vrut, mai mult ca niciodată
Să ne simțim femeie și bărbat,
Lăsând fiorul faptei să străbată
Pământul tot, în lung, și chiar în lat.
Ochii-mi aveai lumescul cer cu stele,
Te-avem motiv de ritm amețitor,
Cum te credeam în visurile mele
Din ele mă știam că-ți sunt dator.
Cuvinte rare, sacadat șoptite,
Despre simțiri profunde-mi povesteau,
Fiindu-mi, spre mai mult, prea dulci ispite,
Și gând de împlinire îmi erau.
Trupu-ți era, învăpăiat, fierbinte,
Tot încercând esențe-n tresăriri,
Spre înapoi, pândind un înainte,
În clipa-mpreunării de simțiri.
De-ai vrea să uiți nu poți niciunde duce
Zorul de foc al marelui hotar,
Când ție m-am lăsat, ca o semn de cruce,
În binecuvântatul tău altar.
Ești tot ce-ai fost, dar și mai mult, că-n tine,
Renasc și eu, în fiecare gând,
Și-n fiecare gând te știi cu mine,
Spre înălțimi și ceruri căutând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu