De la sfârșit spre început

Un an nou începe, numărăm din nou...
De la prima oră știm că se termină...
Ne punem speranțe, ne dorim lumină
Repetăm urarea, îi suntem ecou.

Totul e o normă cu accent forțat,
Arbitrariul clipei ni-i oricum măsură,
Veșnicul continuu e fără fisură,
Însă nu-l concepem ca nemăsurat.

Vinovați de toate, tot mereu găsim
Un motiv de fugă, minimă scăpare
Prin determinismul dat de întâmplare,
De-a fi responsabili că doar viețuim.

Orologiul bate timpul ce-a rămas
Zbaterii în gânduri despre vremi trecute,
Vorbe cu îndemnuri, vrute și nevrute
Spuse-s fără noimă, cu priviri pe ceas.

Pumnii bat în mese într-un ritm ciudat,
Ritmul deznădejdii izvorând din ură,
Se citesc statistici ce-au ajuns cultură
Lăudând valoarea celui ce-i bogat.

Multă sărăcie, sufletele gem,
Totul se măsoară, totul se compară,
Cât de multă-i apa când e ger pe-afară,
Cât e de puțină când e țel suprem.

Se termină anul, vine un nou an,
Pentru mulți sfârșitul e o sărbătoare,
Începutul este doar un simplu plan,
Simplă perspectivă, fără de valoare...

Pe jos, singur

Dacă spun că-s singur nimeni nu mă crede,
Multă lume vede doar după tipar,
Numai Cerul știe, numai el mă vede
Cum îmi trece timpul, cât sunt de bizar.

Între două vorbe lacrima se șterge,
Însă în privire umbra-i e contur,
Când o cugetare într-un punct converge
Adunând detalii de jur împrejur.

Prins între detalii, uit de amănunte,
Uit să dau valoare pasului firesc,
Uit să am, ca alții, tâmplele cărunte
Și să-mi spun într-una că îmbătrânesc.

Ochii-mi urcă-n Ceruri și privesc la stele,
Pe orizontală mai ușor le văd,
Văd, pe întuneric, umbrele rebele
Și-ncotro se-ndreaptă sigur întrevăd.

Oamenii-mi adună viața-ntr-o poveste,
Mai întotdeauna pe modelul lor,
Zvonuri vin, grăbite, vise să-mi conteste
Și să mă consacre ca tăinuitor.

Rar de mai există cel care acceptă
Că prin a fi vesel eu arăt că-s trist,
Parcă-ntreaga lume a ajuns adeptă
A meschinăriei vieții de artist.

Eu vă spun că-s singur, voi puteți alege,
De spun adevărul ori sunt mincinos,
Va veni o vreme când veți înțelege
Cum se vede viața când o mergi pe jos.

Că sunt...

Că sunt ciudat eu știu, dar n-am ce face,
Că sunt complex la fel de bine știu,
Dar e definitiv, e prea târziu
În simplitate să mă pot complace.

Că știu ce știu nu-ncape îndoială,
Dar ce cunosc nu-mi este de ajuns,
Caut mereu ce cred că e ascuns
Și naște întrebări ce dau năvală.

Că nu-s plăcut nu-mi este spre mirare,
Că-s libertin nici nu mă tem să spun,
Dar viața-mi dă motive tot mai clare
Cui vreau nemotivat să mă supun.

Că am idei nu am nicicum ascunde,
Dar nu m-avânt în ceea ce nu-i clar,
Ca să evit dezastrele profunde
Ale prea multei zbateri în zadar.

Că par absurd nu e o noutate,
Că sunt acid eu recunosc mereu,
Dar am exemple fapte întâmplate
Ce-mi spun să fiu, de-a pururi, cum sunt eu.

Că-n gânduri plâng nu spun că-i o minciună,
Dar e firesc, atât cât pot să râd,
Și râd când gluma e cu voie bună
De tor ce văd impertinent sau hâd.

Că sunt cum sunt, nu e o întâmplare,
Că sunt altfel văzut nici nu mă mir,
Oricât aș vrea, nimic nu-i nou sub soare,
Și nu sunt nici erou și nici martir.

Și dacă toate...

Și dacă toate-s să se-ntâmple
Și se întâmplă cu un rost,
Îmi iert durerile din tâmple
Și uit trecutul care-a fost.

Și azi cum știu că e urmarea
A tot, văzut ori nevăzut,
Mă simt totuna cu-ntâmplarea
Și timpul ei neprevăzut.

Și dacă pe din două-s toate
Și-n viitor e ca-n trecut,
Fără să știu cât de mai poate,
Încep să cred în absolut.

Și azi, când litera-mi descrie
Ceva ce cred că s-a-ntâmplat,
Știu că va fi curând să fie
Realul pur, neconturbat.

Și dacă toate îmi sunt date,
Și ies așa cum este dat,
Aleg să le-mplinesc pe toate
Să fiu, de-i cazul, vinovat...

Concesiv, chiar calm

E treaba ta, iubito, ce-ai să crezi,
Când am să-ţi pun o lume la picioare,
Dar n-ai tu cum să mă îngenunchezi,
N-am teamă de lumeasca închisoare.

Drepturi ai tu şi drepturi am şi eu,
Şi legi nescrise pururi ne obligă
Să fim decenţi şi fără de tupeu
Când, din orgoliu, viaţa ne intrigă.

În ochii tăi azi par puţin că sunt,
Nici existenţa-mi n-are relevanţă,
Văd clar că sunt un simplu amănunt
Suspect de o redusă importanţă.

Îţi dovedeşti, prin gânduri, a-ţi fi crez,
Iar eu un fel de ins fără tutelă
Ce-ar trebui în gânduri să-mi fixez
Ideea că sunt doar o santinelă.

Fapte fac eu, așa cum faci şi tu,
Şi-ntotdeauna au câte-o urmare,
Dar la hotarul dintre da şi nu
Tu hotărăşti că eu sunt o eroare.

Erori avem, erori am tot avut,
Fiind lipsiţi de-a vieţii-nvăţătură,
Ideea e că timpul a trecut
Şi trecerii îi suntem noi măsură.

Azi îţi vorbesc şi n-am nici un motiv
Să mă combat, să dau, voit, în mine,
De-aceea sunt şi calm, şi concesiv,
Şi îţi declar că milă mi-e de tine...

Minciună pe minciună

Pe umeri aplecați tot duci poveri,
Minciuna ai schimbat-o cu minciuna,
Și cauți, iarăși, ca întotdeauna
Un drum ce duce clar spre nicăieri.

Îngenuncheată tot cerșești minuni,
Sperând a fi de adevăr iertată
Deși te știi cu mintea tot plecată
Spre a găsi, ca scuză, noi minciuni.

Concretul cu mirări ți-l nuanțezi,
Avându-l notă vag explicativă
Ce îi impune forma primitivă
Ca mlaștină sub proaspete zăpezi.

De fapte pe ascuns te-ai gârbovit
Dar aparent te-arăți fără păcate,
Că-n obicei lovești doar pe la spate
Mințind că niciodată n-ai lovit.

Cerșind concretul marilor schimbări,
Încerci să fii un om cu altă față,
Visând lumini ivite-n copci de gheață
Minciunii nepunându-i întrebări.

Puține vezi, continuu inventezi,
Și inventând trăiești în altă lume
În care ai alt nume, alt prenume,
Ele fiindu-ți marile dovezi...

Rar, puțin...

Tot spun că mor puțin câte puțin
În modul cel mai simplu și firesc,
De-aceea n-am opriri, nu mă abțin,
Să mă implic în viață, să iubesc.

În modul cel mai simplu și firesc
Scot la lumină teme din sertare
Să mă implic în viață, să iubesc
Direct, oricând, din pură întâmplare.

Scot la lumină teme din sertare
Din timpuri ce, se pare, au avut,
Direct, oricând, din pură întâmplare,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut.

Din timpuri ce, se pare, au avut
Coincidența marilor dileme,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut
A fost urmarea micilor probleme.

Coincidența marilor dileme,
E chiar potopul lacrimei arzând,
A fost urmarea micilor probleme,
Ce m-au făcut să mor, din când în când.

Vinovat, așteptând

Vinovat de tot ce se întâmplă,
Sufletul mi-l pun chezaș în toate,
Că mi-e mare dorul de dreptate,
Simt durerea lui pulsând în tâmplă.

Vinovat de tot ce n-am habar,
Mintea-mi e un fel de piatră tare
De ajung tăcut să cer iertare,
Unei biete borne de hotar.

Vinovat de cele neștiute,
Inima îmi bate-n repetare,
Tot văzând că viața-i o-nchisoare,
Pentru mulți cu fapte nefăcute.

Vinovat de tot ce nu gândesc,
De atâtea ori ajung a scrie
Cu aplomb și multă frenezie
Despre lumea-n mersu-i nebunesc.

Vinovat de tot ce-i rău sau bine,
Mă întreb de nu-i o agonie,
Tot mai multa-mi clară nebunie
De-mi dori ce-n drept mi se cuvine.

Vinovat de cele ce se spun,
Nici nu știu cui să mai cer iertare,
Noaptea gându-ncerc să mi l-adun,
Așteptând o ultimă-ntâmplare.

Scris și dat

Mă întreb mereu
Dacă tu și eu,
Vom avea un mâine ca în vis...
N-am nici un răspuns,
Dar îmi e de-ajuns,
În concret ce-i scris rămâne scris.

De-ți ai visul viu
Nu pot eu să știu,
Nici nu pot să știu ce ai visat...
Tu m-ai cunoscut,
Eu recunoscut,
Dar de unde încă n-am aflat.

Dacă speri sau nu
Poți să spui doar tu,
Numai tu știi ceea ce ai vrut...
Când suntem doar noi
Faci din viața-n doi
Altă zi și-un altfel de-nceput.

Eu nu-ți cer nimic,
Nici nu mă complic,
Viața e așa cum ni s-a dat...
Orice vom dori,
De ne vom iubi,
Cerul ne va fi înseninat.

Rătăcit și dispărut

Iubita mea... mi-a dispărut ideea,
S-a rătăcit prin gândul meu profund,
Știu doar că-n ea erai chiar tu, femeia
Ce n-apărea decât în plan secund.

Și clipa a rămas cu totu-n ceață,
Nu-și are nici trecut, nici viitor,
Poate-ai plecat cu ea de dimineață
Iar eu, în inventar, o am decor.

Ai să mă cauți... Nu accepți că mâine
N-am să mai fiu ce astăzi ai fi vrut,
Și-am să pornesc alt drum, de-i rău sau bine,
Gonind în umbră umbre din trecut.

Și n-am să cânt doar cântece de luptă,
Nici n-a să fiu ce n-aș fi vrut să fiu,
Dar am să scriu chiar cu o pană ruptă,
Chiar ție, nu-i exclus, am să-ți mai scriu.

Iubita mea... mi-am rătăcit privirea
Prin nu știu ce cotlon cumva umbrit,
Tot căutând, anapoda, iubirea,
Printr-un tărâm de lume părăsit.

Prin vechituri vândute la grămadă,
Cu ochii, multă vreme am umblat,
Și-am observat că nu mai văd, pe stradă,
Decât un mers absurd și disperat.

Ai să revii... N-ai să te poți abține,
Să nu mă-ntrebi de-i cald sau de e frig,
Ori să accepți că altfel îmi e bine
Și nici n-am vise-n care să te strig.

Va fi să stri oricum, chiar la-ntâmplare,
Fiindu-mi concurent și adversar
Că lumea-i mică, nu-i deloc prea mare
Și adevăru-i, totdeauna, clar.

Iubita mea... îmi este dor de tine,
Ce de demult și cea de până ieri,
Dar întâmplarea știu că-i spre mai bine,
Și vreau să cred că bine-ți vrei și speri.

Contrazisa senectute

De-aș fi un gând, am fi doar o poveste
Am fi știuți ca cei care au fost,
Și nimeni n-ar fi-n stare să ateste
Că facem fapte și avem un rost.

Am fi știuți ca cei care au fost,
Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Legalizatul clipei avanpost
În lupta cu ispite absolute.

Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Vom fi venind din timpul viitor
Recunoscând ideile pierdute
De cei ce azi trăiesc știind că mor.

Vom fi venind din timpul viitor
În timpuri pline de gândiri complice,
Când tot ce pare azi nemuritor
Prin moarte-și va dori să se explice.

În timpuri pline de gândiri complice,
Voi fi ce sunt, nicicum un simplu gând,
Ca visul ce consensuri contrazice,
Fără regrete ziduri doborând.

Ger de început

Valuri înspumate îmi rănesc uitarea,
Și lovesc în tâmplă-mi ca-ntr-un mal stingher,
Ochii mei văd cerul, dar nu-i văd culoarea,
Am în juru-mi gheață, simt în juru-mi ger.

Dinspre zări senine vântul se pornește
Anunțând furtuna ce va viscoli,
Dând de veste lumii că de tot greșește,
Nu există cale de-a o mai opri.

Lângă mine-i iarna ce ninsori adună
Și-mi arată, cinic, cum ar fi-n iernări,
Chiar și raza lunii vine să îmi spună
Să nu am pretenții înspre amânări.

N-am nici o dovadă, nu am argumente
Să accept ideea, să-i devin supus,
Am destule gânduri, mari și evidente,
Și la multe fapte încă-s predispus.

Mă împart, eu, singur, între gând și faptă,
N-am o altă cale, chiar de par ciudat,
Urc pe scara vieții treaptă după treaptă,
Fără să îmi pese cât am de urcat.

Când mi-aduc aminte simt că-i vremea rece,
Că văd unii iarna, alții că nu văd,
Că puțini sunt, totuși, cei ce vor să-mpece
Dorul de sparanțe, teama de prăpăd.

Simt cum bate vântul, simt ce vreme vine,
Simt cum gerul mușcă vise și trăiri,
Văd că nu e bine, știu că va fi bine,
Și-nceput e timpul unei mari iubiri.

Model prin amintiri

Eu îmi trăiesc aducerile-aminte
Într-un prezent ce n-are un trecut,
Doar că îl fac, prin jocul de cuvinte,
Să nu devină un imbold acut.

Trăirile sunt vii, cu amănunte
Prinse-n detaliul unui fin contur,
Ce pot, într-adevăr, să se confrunte
Cu orice tentativă de sperjur.

Şterse nu sunt de nici o-nvăţătură,
Nimic nu pot să iau, să pun în loc,
Amprenta lor e clară semnătură
Şi rostul lor e fără echivoc.

Au scos, fără tăgadă, la lumină
Trecând prin ape ce-au spălat idei,
Prin focuri ce au ars din rădăcină
Principii mari transpuse cu temei.

Nici un orgoliu nu le poate-nvinge,
Nici dogmele nu mi le duc la fund,
Că numai ele mă mai pot convinge
Când e nevoie tainic să le-ascund.

Imagini clare viu se colorează,
Nici o nuanţă nu e de alt fel,
Şi amintirea mi-e ţinută trează
Lăsându-mă a-mi fi, mereu, model.

Începutul ca şi joc

Începe amintirea să mă doară,
Amurgul vieţii bate-ncet la geam,
Să îl aud de-o vreme îmi doream,
Şi teamă-mi e că dat îi e să moară.

Am tot visat atât de multă vreme
Că voi primi de undeva un semn,
Măcar discret, de nu se vrea solemn
Că viaţa mi se trece spre extreme.

Începe înserarea să m-apese,
Stelele cad trecând prin dreptul meu,
De parcă-mi spun c-ar trebui şi eu
Să intru-n jocul lor fără să-mi pese.

Numindu-le pe toate simple stele,
Cu gândul înspre viaţă m-am lăsat
Şi seamă nu am luat nicicând la ele
Când le vedeam pe ceru-nseninat.

Începe gândul să mă contrazică,
Dându-mi exemplu tot ce eu am zis,
Voind să ştiu că lumea e prea mică
De-ajung să cred în jocu-i indecis.

Jucându-mă, am tălmăcit cuvinte,
Le-am explicat prin fapte şi idei
Care, uşor, mi-au luat-o înainte
Şi-au devenit peniţă de condei.

Încep idei să-mi vină, să-mi tot vină,
Chiar dacă amintirile mă dor,
Pe înserate tot mai e lumină,
Ca să nu am nici gând că pot să mor.