Valuri înspumate îmi rănesc uitarea,
Și lovesc în tâmplă-mi ca-ntr-un mal stingher,
Ochii mei văd cerul, dar nu-i văd culoarea,
Am în juru-mi gheață, simt în juru-mi ger.
Dinspre zări senine vântul se pornește
Anunțând furtuna ce va viscoli,
Dând de veste lumii că de tot greșește,
Nu există cale de-a o mai opri.
Lângă mine-i iarna ce ninsori adună
Și-mi arată, cinic, cum ar fi-n iernări,
Chiar și raza lunii vine să îmi spună
Să nu am pretenții înspre amânări.
N-am nici o dovadă, nu am argumente
Să accept ideea, să-i devin supus,
Am destule gânduri, mari și evidente,
Și la multe fapte încă-s predispus.
Mă împart, eu, singur, între gând și faptă,
N-am o altă cale, chiar de par ciudat,
Urc pe scara vieții treaptă după treaptă,
Fără să îmi pese cât am de urcat.
Când mi-aduc aminte simt că-i vremea rece,
Că văd unii iarna, alții că nu văd,
Că puțini sunt, totuși, cei ce vor să-mpece
Dorul de sparanțe, teama de prăpăd.
Simt cum bate vântul, simt ce vreme vine,
Simt cum gerul mușcă vise și trăiri,
Văd că nu e bine, știu că va fi bine,
Și-nceput e timpul unei mari iubiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu