De-atâta dor aș vrea mereu să-ți scriu,
Și să te-ntreb de ce mi-e dor de tine,
De ce aș vrea în preajmă să te știu
Și să te-aud cum spui că-ți este bine?
Am întrebări destule și-mi tot spun
Că pot să stau o viață-n așteptare,
Dar uit, tot uit, când stelele apun,
Și să întreb, văd bine, n-am răbdare.
Greu nu îmi e, ușor îți recunosc
Dorințele-mi ce-ți sunt, de mult, știute,
Din vremea când a fost să te cunosc
Spre a-ți avea, iar, vise absolute.
În zi de mai, un gând pornit la drum
Real s-a vrut și-a devenit deviză
Renașterii din urmele de scrum,
A țelului ce ne avea, brusc, miză.
Totul era un simplu amănunt
Dar și motiv ca totul să înceapă,
Prin care eu să fiu acela care sunt
Iar tu să-mi fii izvor cu-a vieții apă.
Un singur pas, înfăptuit firesc,
Ne-a pus a fi cu totul împreună,
Și, prin concretul rostului lumesc,
În drept deplin a vrut să ne repună.
Eram deja un tot, un simplu tot
Ce n-avea Cerul cum să-l mai împartă,
Chiar dacă minți de om, printr-un complot,
Aveau puteri în fapt să ne despartă.
Timpul se trece, mult deja-i trecut,
În zori îți scriu și-mi este dor de tine,
Atât de mult mi-e dorul cunoscut
Fiindu-mi dor, cu totul, și de mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu