Hotarul de istorii

Stau aici, în margine de țară
Unde noaptea se intrec cocoșii
Sa ne spuna ce ziceau strămoşii
Despre vremuri ce veni-vor iară...

Într-a nopții clipă de schimbare,
Când distanța-n neguri se topește,
Timpul amintirii se oprește
Într-un gând de puneri la-ncercare.

Orizontu-n neguri se-ngustează
Timpul devenind doar o poveste
Când "a fost" trece-n "va fi" și "este",
Și istorii, dur, denaturează.

Cioburi de trăiri se vor văzute
După valul care maluri spală,
Dând idei de-a vieții socoteală
Din vechimi altfel, necunoscute.

Prin contur ceva se definește
Ca un tot ce-a fost de folosință
Celor ce, cu multă iscusință,
Și-au dus traiul demn și vitejește.

Ei stau prin istorii pitrocite
Și idei, de multe ori sumare,
Când se amintește de hotare
Ori de teritorii cucerite.

Noaptea doar, când timpul nu veghează
Clipa razei cu priviri atente,
Prind contururi forme consistente,
Taina-n umbre nu se mai păstează.

Este noapte, veste dau cocoșii,
Din trei țări se-aud... Aceeași limbă...
Chiar și-așa istoria se schimbă
Să putem să știm ce-au fost strămoșii...

Argument de rug

Orgoliul a umplut întreaga lume
De adevăruri ce sunt spuse prost
Și care dau chiar lașității nume,
Găsind chiar înălțarea fără rost.

S-a tot umblat la ordinea firească
Multe încep într-un concept dual,
Când ceva e-acceptat să se sfârșească
Deși altceva e-ntâmplat real.

Totul accede logica primară,
Găsind mereu ceva de contrazis
În ceea ce a fost odinioară,
Ca și principiu cu final prezis.

Relicvele ideii prind putere
Din forța unui gând cu rost impus,
Dar temător de orișice durere,
De rolul urii mai mereu sedus.

În îndoieli de strâmbă judecată
Se cred reale simplele păreri
Și doar un altul este bun de plată
Sau de-aruncat, gunoi, spre nicăieri.

Vinovăția-i veșnic împărțită
Spre tot mai mulți, de toate vinovați
Ca nu cumva, sub formă de ispită
Să pună blam pe cei ce-și spun curați.

Iar argumentul nu-i, nicicum, dovadă,
Spus rămâne doar, fără efect,
Îndemnat în desuet să cadă
Ca manipulant mereu suspect.

Ne-a luat orgoliu-n stăpânire,
Cântul lui ne este ritm de joc,
Joacă ni-i și forma de iubire
Ce ne-aruncă sufletul în foc...

Nemărginire de poveste

Puțini mă știu ca cel gonit din soartă,
Chiar eu, prea rar, de asta mai vorbesc,
Ca nu cumva cei ce de grije-mi poartă
Să mă acuze de vreun rău lumesc.

De rănile ce sunt prea dureroase
Găsesc să râd, să nu mă știu plângând
Să pot pricepe cum să trag foloase
Din amintiri ce-mi vin mereu în gând.

Fugar n-am fost, dar fugărit, o vreme
Știu că am fost, mereu fiind vestit
Că trebuie să-nvăț a mă și teme
Când pasul nu îl fac în mod grăbit.

Plecarea-mi dintr-o parte-n altă parte
Spre alt hotar, pierdut în orizont,
Numită-a fost de neprieteni moarte,
Și doar de unii luptă pe alt front.

În goana după mine, altă lume
I-a prins pe cei ce își spuneau gonaci,
Și chiar, din ură, și-au luat un nume
Voind a fi răzbunători tenaci.

Iar noul front, lipsit de mărginire,
Stătea-n reperului gândului formal
Punând chiar viitoru-n amintire
Știindu-l ca fiind, cândva, real.

Și m-am lăsat, chemat de întâmplare,
Să merg, în cercetări, spre depărtări,
Tot netezind a faptelor urmare
Nemailăsându-mi timp de ezitări.

De grijă, azi, doar viața mea îmi poartă,
Mai mult decât puteam, gândind să-mi port,
Și-o las așa, cu dreptul de-a-mi fi soartă
Cât, să trăiesc, pot spune că suport.

Captivele răstălmăciri

(Restul comparativ)

Puține au, în viață, relevanță,
Din tot ce definit e un întreg,
Însă primesc enormă importanță,
Idei ce-n repezeală se culeg.

Întregul doar primește prețuire,
Văzut a fi concretul manifest
Al drumului mergând spre împlinire,
Netulburat de-al împărțirii rest.

Un corolar ușor se definește
Când este un subiect întru vorbiri,
Că totdeauna cineva găsește
Momentul unor mari răstălmăciri.

Și multe-au devenit răstălmăcire
Într-un concret lipsit de ideal
Cu oameni ce vorbesc despre iubire
Chiar motivând non-sensul imoral.

Condiții noi, voit imperative,
Cu modul lor impus coercitiv
Dau sensuri noi, dar absolut captive
Banalului văzut comparativ.

Tot ce rămâne, minima credință,
Gândul concret înspre departe dus,
E doar un exercițiu de voință
Când ochii vor să vadă ce-i și sus.

Toamna fără adăpost

Uite, Iubito, toamna vine... vine,
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
E toamna-n care iarăși ştii de mine...
Tocmai acum când toamnei nu-i văd un rost...

Sunt semnele, în jur, omniprezente,
Stau noaptea și pândesc în avanpost...
Zorii de zi au forme violente...
Lumina zilei pare contra cost...

Văd toți că vine de pe azi pe mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara plină de cădură,
Eu iarna mi-o întreb de nu să albesc...
A da răspuns mai nimeni nu se-ndură...
Tu vino să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când voia să doarmă,
Găsindu-te, am vrut să o grăbesc...
Dar graba mea i-a devenit ei armă...
Și am ajuns trăind în nefiresc.

Demersul ei e-acum înspre răcire,
Decorul de nuanțe-i sărăcit...
Mulți or să cadă-n plasa-i de-amăgire...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzierea-i cu motiv şi cu rost...
Când va ploua, eu știu, voi fi cu tine...
Avându-ne... în Ceruri adăpost!

Încearcă, amintește-ți...

Prietenului de zeci de ani,

Liviu Marinescu

Încearcă, amintește-ți,

prietene, și spune

Ce adevăruri sacre

ții încă pe ascuns,

Că poate, fără veste,

să vină o minune

Și să-nțelegi că viața

nu-ți este-ndeajuns...

Privește-n spre departe

să vezi că în oglindă

Ești umbra unor vise

ce zici că le-ai uitat,

Dar ele-s împrejuru-ți

și fugi să nu te prindă

Mimând o mare grabă,

de mare-ntârziat.

Privește amănuntul

și-i caută repere

În tot ce îți oferă

ideea de prezent,

Ce ți-a rămas în urmă

tot vieții tale cere

Un drept de relevare

prin spusa-ți cu accent.

Nu-ți împăca orgoliul,

lăsând să te apese

Ceea ce vezi în juru-ți,

devreme-mbătrânit,

Că trecerea, prin vremuri,

chiar de nu vrei să-ți pese,

Tot te va face robu-i,

flămând și obosit.

Adună-ți adevărul,

fă-l clipă hotărâtă

În lupta cu-nțelegeri

ce nu-s cu rostul lor,

În lupta cu ideea

că lumea e urâtă

Și omul către viață

cu moartea e dator.

Încearcă, amintește-ți

idei de cotitură

Și ieși din îndoiala

în care gânduri ard,

Învinge-te-n războiul

dintre iubiri și ură

Să-ți ai redifinirea

definitiv stindard.

Perspectivă în derivă

Mă plimb prin București... Acest oraș
Nu-mi dă nici un motiv de perspectivă,
Ci doar mă simt că îi devin părtaș
În ducerea-i, cu lumea, în derivă.

Fugă-n continuu... fuga e reper,
Trecerii zilei printr-o altă noapte
Sedusă de concretul efemer
Ce nu dă timp trăirilor în fapte.

Văd oameni cu aspect de gânditori
Ce nu mai au nimic de luat în seamă,
Rutinei întru totul truditori,
Fixați în nesimțire fără teamă.

Și tot văzând mi-e greu să deslușesc
Ce, în perechi, pe unii îi adună,
Când zorii zilei veșnic îi gonesc
Spre tributare praguri de furtună.

Reperul unui minus infinit,
Ce-și depășește marja indecentă,
În orice așteptare-i regăsit,
Redefinit prin forma-i aparentă.

Efervescența marelui bazar
Stă chiar și-n umbra unor siluete,
De-ajung, complet convins, să mă declar,
Un rătăcit în limite concrete.

Și parcă merg aiurea, nu prea știu,
Când îmi va fi ajungerea firească
În vremea-n care timpul nu-i sicriu
Și omul poate viața să-și trăiască.

N-am țintă, n-am reper... nu am nimic,
Voința chiar o simt a-mi fi săracă,
Dar văd cum în absurduri mă implic
Lăsându-mi timpul în zadar să treacă...

Mă plimb prin Bucuresti... Acest oraș
Ce nu-mi oferă nici o perspectivă,
Însă mă face, vreau, nu vreau, părtaș
La multul dus al vieții în derivă.

Mereu nevoi

Avem nevoie de cultură,
Avem nevoie de idei,
În lumea ce cultiva ură
Și desfrânarea la femei!

Idei cu iz de simplă întâmplare
Vin și tot vin, de parcă-i un torent
Ce-și caută, ieșind la drumul mare,
Un viitor cu rostul elocvent.

Nu mai există nici un fel de lege,
Din toate câte oamenii-au făcut,
Și nici măcar un om ce înțelege
Că omul nu-i de dat cu împrumut.

Alegeri drepte toată lumea face
Convinsă de impuse conjuncturi,
Mizând pe bunăstare și pe pace
Și pe firescul multor aventuri.

Se-ntâmplă ce e dat să se întâmple,
Mai bine uneori, prea rău mereu,
Și albul ninge semne mari pe tâmple
La cei mereu uituci de Dumnezeu.

Se fac vânzări, se pun la socoteală
Idei servind plăcerii de moment
Cu preț fixat de simpla învoială
A vieții sub tipar de randament.

În lipsă de repere, calendare
Habotnicesc puținele idei
Ce tot mai rău împing spre desfrânare
Pe cele ce nu știu a fi femei.

Declarație în completare

De mult nu ți-am mai spus că ești frumoasă
Și, poate, niciodată, te iubesc,
Nici nu ți-am spus dorința ce apasă
Pe tot ce fac, pe tot ce îndrăznesc.

Mi-am tot fixat ideile în ținte
Și am ales într-una să alerg,
Sperând că drumul curge spre-nainte
Îndeajuns fiind să vreau să-l merg.

Așa mi-a fost ușor să uit de mine,
Uitând să-mi pese că mai trece-o zi,
În așteptarea unui mare bine
Când timp îmi voi avea spre a-l trăi.

Și m-am lăsat trecut din zi în noapte,
Ba chiar, grăbit, nici noapte n-am avut,
Punând accent pe vorbe, nu pe fapte,
Pe amintiri ce nu aveau trecut.

Când mă trezeam, la ceas de dimineață,
Mă tot gândeam de ce mă trec fiori,
Dar mi-ascundeam privirile în ceață
Și mă-ntrebam de ce e frig în zori...

Cum bate ceasul... simt că o secundă
E doar o umbră de scântei ce-n foc
Încearcă de dorințe să m-ascundă
Punându-mi urme de-ntâmplări în loc.

Dar visu-n plină noapte mă trezește,
Având mereu același înțeles,
Și-mi scoate-n cale tot ce îmi lipsește,
Realul și absurdul interes.

Cum nu prea știu ce viață mai pot duce
Las visul să își aibă rol deplin,
Ca nu cumva, cu greutăți pe cruce,
Să mă repet în fuga-mi din destin.

Dorința-mi e aceeași și m-apasă,
Mă-ndeamnă să îți spun, să îndrăznesc,
Că ești, iubito, parcă mai frumoasă,
Și nu pot să-ți ascund că te iubesc.

Atuul din decor

(Firescul ca epopee)

În clasice idei de anvergură,
Ce-i da, e da și ce e nu, e nu,
Și-n caz concret au toate o măsură,
Lipsită de-al minciunilor atu.

Stigmatul clipei e un vârf de coasă
Care țintește tot ce e lumesc,
Tăindu-și drum în umbra cea mai deasă,
Dându-i luminii dreptul ei firesc.

Prin inversări se dă, nedrept, valoare,
Întregului ca și absurd complet,
Cu argumentul simplă-alăturare
A ceea ce-i obiectul în concret.

Idei ciudate se aruncă-n lupte
Ce țintă-și au un veșnic nicăieri
Ca lăncile cu vârfurile rupte
În căutări de mari aprecieri.

În umbra unor margini de tranșee
Iluzia devine mod mormal,
Viața-n consens devine epopee
Pândită de realul imoral.

Identități se schimbă peste noapte,
Constantele-s doar umbre în decor,
Sau simple vorbe tremurând în șoapte
De teama inconstanței tuturor.

Ascultata, motivat, tăcere

Pe tine, om, ce știi să taci, să minți,
Și te obligi să uiți, mânat de goană,
Te-ndemn să vezi de n-ai puroi în rană
Când pe nedrept arunci idei fierbinți.

Nu îți ascund, cuprins de îndoieli,
Te-ascult oricând, luându-ți-o-nainte,
Privind oglinzi ce răsucesc cuvinte
Prin tragedia mcilor greșeli.

Cândva-ntrebam, însă acum aștept
Să te încurci în propria ta grabă
Când spui ceva ca să te afli-n treabă
Strângând al lumii aer, tot, în piept.

Când mintea-și face rolul ei hidos
Tu uiți că ești frumos, uiți chiar toate,
Arăți, din tine, răul ce-l poți scoate,
Și-ajungi ca multe să le faci pe dos

M-am învățat să nu am tresăriri
La ceea ce tu crezi că dai de veste,
Că doar în vorbe, spuse ca poveste,
Mai poți să ai chiar simple împliniri.

Temeri nu-mi dai, îmi pare însa rău
De mult prea multa-ți goală căutare
Prin care rătăcești, plin de mirare,
Fără să vezi ceva în jurul tău.

Cuvântul ca pariu

(Pariul pe jurământ)
Vorbele-ntregi au ordine firească,
Mai mult de-atât vorbesc și pe ascuns,
Parcă știind că-i dat să se-mplinească
Când faptele au rost îndeajuns.

Să spun mai multe nu îmi dau silința,
În joacă încă, veste dau, că scriu,
Prieten nu-s deloc cu sârguința
Chiar dacă risc și pun pe ea pariu.

În sens lumesc, prin versuri, poezia
E un context cumulativ și-ntreg
Ce nu se dă sedus de amnezia
Celor ce doar o parte înțeleg.

Extrapolări de fac, văd sinonime
Extremele ce încă se atrag,
Prin contraponderi fără de mărime,
Ce fac ușoară trecerea de prag.

Nu îmi reprim, în nici un fel, dorința,
Și ea se face, scrisă, un cuvânt,
Ce-mi definește clar, succint, credința
Că viața-mi e sub semn de jurământ.

În sens concret, pe drumul de-mplinire,
Prin umbră se adună mult noroi,
Dar spre a fi, mereu fără oprire,
Orice ocol e drum spre înapoi.

Eu însumi, plânsu-mi

Cu sufletul tău plin de rouă dulce,
Acoperă-mi măcar o clipă rana,
Să-mi pot opri, pentru o noapte, goana,
Și șoapta ta gândirea să îmi culce.

N-am nici un leac, pe unde m-aș tot duce,
Privirea-n poarta lumii-am înzidit-o,
Și-n orizontul ce-l mai am, iubito,
Abia de pot găsi un loc de cruce.

Pe cerul negru fulgerul e-albastru,
Cresc apele, prea repede, prin plânsu-mi,
De am ajuns să mă confund eu însumi
Cu umbletul unui bătrân sihastru.

Ca-n zorii zilei, când prevăd lumina
Din cât de cald, sau rece, este vântul,
Pun un pariu, și miză-mi e cuvântul,
Că n-am să uit cât mi-e de mare vina.

Cu bob de rouă spală-mi ochii bine,
Și ia-mă-n tine, devenind urmarea
A tot ce ne aduce întâmplarea
Dintr-un cândva când mi-ai vorbit de tine.

Prevestiri de alb

Când va fi zăpada să se prindă
Pătrunzând cu albu-i prin idei,
Dorul să îl lași să te cuprindă,
Ca să știi, cu-adevărat ce vrei.

Întrebări să lași să fie puse
Chiar de cei ce încă nu mă știu
Despre vremuri ce devin apuse
Chiar acum, când iată, iar îți scriu.

Toamna e deja, ca pas, dovadă
Că e vremea unor mari schimbări,
Și încep deja să se-ntrevadă
Zorii unui vuiet de chemări.

Înspre răsărit, în miez de noapte,
Ochii minții-ncearcă să-i cobori,
Ca să vezi urmarea unor șoapte
Ce știai că sunt, gândit, erori.

Iar, în miez de zi, spre miazănoapte
Ține-ți ochii, umbra să-ți privești
Și, prin ea, să-ți fie clar ce fapte
Dovedesc, oricui, că mă iubești.

Să te lași, așa, trecând prin toamnă,
Ocolind firescul ei noroi,
Ca să-nveți, încet, încet, ce-nseamnă,
Cum se duce, simplu, viața-n doi.

Vor veni zăpezi viscolitoare
Arătându-ți ale lor puteri,
Ca, fiindu-ți pietre de-ncercare
Să te-ncrezi în mâine, nu în ieri.

Dar topirea-n mare repezeală,
A acelui alb prea înghețat,
Te va duce, pusă la-ndoială,
Spre speranța gândului curat.

Mai apoi va-ncepe iar să ningă,
Într-o noaptea-a marilor idei,
Cu tăceri ce-or vrea să te convingă
De firescul lor, concret, temei.

Abia atunci am să ajung la tine,
Când ceasul, ca oprit, va sta pe prag,
Mirat, că-n treceri, timpul redevine
Eternității și motiv, și steag.