luni, 29 septembrie 2008

Însemn de gară

Ce sunt eu?... O biată gară tristă
Unde trenuri nu se mai opresc,
Gara ce-au uitat-o că există
Chiar şi cei ce-n treacăt o zăresc.

Zi de zi, la orişicare oră
Impiegatul e mereu la post,
Aşteptând mereu, acum ignoră
Că în schema vieţii e un “fost”.

Dinspre vest nu se mai văd mărfare,
De la est nimic nu-i anunţat,
Orele se pierd într-o-ntrebare,
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Dinspre nord se simte vântul rece,
Şi e întuneric înspre sud,
Trenuri nu mai trec, dar timpul trece,
Paşii pe peron nu se aud.

Linia ferată-i ruginită,
Până şi macazul s-a blocat,
Gara-i doar o casă părăsită
Unde toate doar “s-au întâmplat”.

Impiegatul însă e prezent
Aşteptând mereu un tren absent.

vineri, 26 septembrie 2008

Realitate de seară

Seara-i lungă... Noaptea-i mare,
Toate-s doar o întâmplare,
Plouă totuşi, plouă rece,
Trec şi eu... Şi timpul trece.

Seară-i iarăşi... Vântul plânge,
Ploaia îmi pătrunde-n sânge,
Simt o ultimă zvâcnire
Regăsită-n amintire.

Seara-i tristă... Ploaia-i deasă,
Întunericul m-apasă,
Caut vorbe nerostite
Şi dau foc unei ispite.

Seara-i lungă... Seara-i tristă,
Seară-i iarăşi... Şi există...

miercuri, 24 septembrie 2008

Reamintire de toamnă

Mi-aduc aminte... Simt că toamna vine,
Se mai scurtează iarăşi câte-o zi,
Şi drumul mi se-arată către tine,
Să te găsesc pe orişiunde-ai fi.

Şi dacă, uneori, din întâmplare
Mi se mai pare c-am să rătăcesc,
Mă regăsesc... şi ies la drumul mare
Redefinind hotarul meu lumesc.

În miez de zi privirea-mi e hoinară,
Te caut şi aştept să simt că eşti
Un adevăr ce n-o să vrea să moară,
O nesfârşită carte cu poveşti.

Resimt mereu cum timpul mă apasă
Şi sunt mereu, mereu, căutător,
Eu sunt un trubadur fără de casă
Ce regăsirii tale-i e dator.

Mi-aduc aminte... Toamna e în toate,
Simţim mereu că timpul n-are preţ,
Dar eu te caut, ştiu că se mai poate
Să fim noi doi, să ne ferim de-ngheţ.

miercuri, 17 septembrie 2008

Vestirea prin clopot

Un dangăt într-o dungă
prin lume se aude,
Răstălmăcind chemarea
spre ziua de apoi,
Răspunsul şi-ntrebarea
sunt adevăruri crude,
Când totul se împarte,
fără de semn, la doi.

O taină-a-ndepărtării
cuprinde omenirea,
Iar apele-ncep astăzi
să curgă înapoi,
Dispare forma-n urmă
fără-a-şi găsi menirea,
Apocalipsa vine,
în primul rând, din noi.

Un dangăt se aude
şi-i mai mereu aproape,
Chemând spre începuturi
un sens primordial,
În absolutul clipei
cad stelele în ape,
Iar focul risipeşte
şi cel din urmă val.

Esenţa existenţei
începe să devină
Un fel de regăsire
a clipei de apoi,
Doar ochii pot să simtă
când va veni să vină
Apocalipsa care,
e-n primul rând, în noi.

Iar clopotul dă veste
că totul e-n schimbare,
Că focul se aprinde
deşi cad încă ploi,
Că timpul se grăbeşte
şi nici un sens nu are,
Că împărţirea încă
se face doar la doi.

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Credinţă, în definitiv

Nu vă grăbiţi să credeţi c-am să mor,
Chiar dacă, într-un fel, m-aţi pus la zid,
Am fost şi am să fiu învingător
Şi orice poartă pot să o deschid.

Vă vreţi voi bine şi m-aţi dat tribut,
Şi aşteptaţi o zi, să ştiţi că plec,
Dar moartea am pierdut-o la barbut...
Perdant, aşa, prin faţa voastră trec.

Mă rog la Dumnezeu, mă rog la cer,
Să poată să vă ierte-acest păcat,
Şi chiar când voi loviţi eu încă sper,
Să-l regăsiţi pe Cel adevărat.

Eu n-am să fiu acel ce va plăti
La ceasul judecăţii de apoi,
Când îngerii la voi nu vor veni
Şi nimeni n-o să fie lângă voi.

Nu vă urăsc, ba chiar sunt doritor
Să fiu cu voi, să pot să vă ajut,
Când toate se întorc în matca lor
Prin jocul revenirii în trecut.

Loviţi-mă de vreţi! Orice va fi
Eu am puterea de a vă iubi.

joi, 11 septembrie 2008

Însemn de faptă

Într-un ritm prea clasic şi nebun,
Voi veni mereu în miez de noapte
Pus pe cele mai nebune fapte
Adevărul vieţii să ţi-l spun.

Răzvrătit, am să mă zbat în tine,
Să găsesc mereu câte-un răspuns,
Ca să ştiu că-mi este de ajuns
Când mă-ntreb "ce dracu' e cu mine"?

Pântecu-ţi va deveni un loc
Unde îngeri vin să se închine,
Unde ştiu că-i loc doar pentru mine
Când altarul vieţii e de foc.

Am nevoie să devin, prin toate,
Bulgăre de foc nimicitor,
Şi, privind mereu spre viitor,
Lumea, să încerc, s-o pun pe roate.

luni, 8 septembrie 2008

Noaptea în cuvânt

De eşti singură, iubito,
lasă-mă să vin la tine
Pe la miezul nopţii, poate,
şi-ai să vezi că totu-i bine,
Vom pluti spre orizonturi,
cu al gândurilor zbor,
Făuri-vom din trecuturi
drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii totuşi
pune un accent ciudat
Pe-o altă realitate,
pe tot ce s-a întâmplat.
Voi veni în vis la tine,
voi veni când n-ai să ştii,
Să nu dormi în astă noapte
ca să poţi din nou să-mi fii...

Steaua când e-nlăcrimată,
se iveşte-n prag la tine,
Şoapta mea e zbuciumată
de un gând ce-ţi aparţine;
Viscolul dacă se simte,
e un foşnet boreal,
Adevărul tu găseşte-l
cât eu încă sunt real...

Mai aproape de-ntrebare,
gândul caută răspuns,
Adevărul poate doare
când de vis este pătruns,
Pe deasupra de consoane,
litera e un cuvânt,
Poate plouă pe diseară
dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?
Noaptea sunt mereu cu tine,
Pe la miezul nopţii-n taină
te privesc când somnu-ţi vine,
Cerul iarăşi ne deschide
drum spre timpul viitor,
Trebuia să fie toate,
nu-i nimic întâmplător.

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Cântec pentru o anume zi

Azi e ziua absolută,
Ziua-ntoarcerii-n real,
Comedia surdo-mută
A ajuns şi la final.

Prin realităţi concrete
Punem pasul pe destin,
C-ajunsese să ne-mbete
Surogatul de venin.

Idioţii speră parcă,
Ne privesc prin mii de ochi,
Să ne rupă tot încearcă
Prin descântul de deochi.

Ziua în amiaza mare,
Vei veni şi-ai să rămâi,
Să-mi fii veşnic sărbătoare
Şi iubita mea dintâi.

Printre lacrimi de speranţă
Punem lacăt pe ce-a fost,
Ca să punem în balanţă
Irosirea fără rost.

Luna nouă când se-arată
Vom fi noi şi-un singur gând,
Poate, chiar şi ea mirată,
Va fi strop de foc, arzând.

Azi e ziua de-mplinire
A normalului firesc,
Mi te dai spre nemurire,
Eu prin tine nemuresc.

vineri, 5 septembrie 2008

Mâine, ca reper

Drumul către libertate
trece printr-un lung surghiun,
Ploile aduc dezastrul
chiar în noaptea de ajun,
Mâine o să fie bine,
mâine fi-vom nesupuşi,
Vom fi noi în toată firea,
nu un teatru de păpuşi.

Azi e ultima zvâcnire
a trecutului din noi,
În această noapte sfântă
ne vom înnoi prin ploi.
Punând umăr lângă umăr
şi cuvânt lângă cuvânt,
Vine vremea regăsirii
pasului ce ne-a fost frânt.

Focul zilelor de vară
curăţi-va tot ce-i rău,
Să rămânem totdeauna:
tu a mea şi eu al tău,
Pe deasupra de convulsii,
pe deasupra de idei,
Te-aş alege totdeauna
dintre sute de femei.

Pot privi din nou la stele,
pot chiar bântui prin cer,
Ştiu că-mi e deschisă calea
viitorului prosper,
Nu mi-e frică nici de moarte,/span>

ştiu că sunt învingător,
Mâine-am să te duc, iubito,/span>

pe tărâmul viselor.

Mâine lumea va-nţelege

că ce-a fost nu va mai fi,
Am ştiut găsi o cale
de-a fi noi şi-a ne iubi.
Adevărul nu se lasă,
chiar de orişice, învins,
Cartea vieţii se tot scrie,
mai e mult pân' la cuprins.

Pregăteşte-te, iubito,
pasul nu va fi prea greu,
Încă-odată, şi-ncă-odată,
vom fi numai tu şi eu,
Tot ce se va vrea-mpotrivă
va fi mâine dispărut,
Vom renaşte din cenuşă
lăsând restul în trecut.

Va fi poate chiar furtună,
din senin, în miez de zi,
Să putem să rupem lanţul
ce încearcă-a ne robi,
Însă lacrimile noastre
ne vor ridica spre cer,
Mâine va fi ziua sfântă,
mâine ne va fi reper.