marți, 28 februarie 2017

Floare de cer

Înfloreşte soarele pe cer
Şi dă semn că se-mprimăvărează...
Ca şi cum ar şti tot ce urmează
Ne cuprinde cu al lui mister.

Ni se-arată tot mai insistent
În a nu-şi dori a mai apune,
În a fi mai mult decât se spune,
Devenind, prin sine, consecvent.

Zorii zilei ceru-şi au senin,
Refuzând să stea în aşteptare,
Se doresc ieşiţi din hibernare,
Întru totul, clar şi pe deplin.

Şi se-arată a veni grăbiţi,
Privitori mereu înspre lumină,
Absolviţi fiind de orice vină
Prin dorinţa lor de-a fi vădiţi.

Timpul se doreşte-a fi mai mult,
De-a fugi de-a nopţilor tutelă,
Tot privind a stelelor umbrelă,
Îşi dă seama că-i deja incult.

Tot luându-şi alt şi alt reper,
Obosit de-a zilei scurte, fugă,
S-a trezit că la trecut conjugă
Verbe ce-i stăteau în caracter.

Norii, tremurând, se străduiesc,
Să alerge, să se dezmorţească,
Primăvara, lumii, să vestească,
Şi să-și aibă rostul lor firesc.

Îşi arată dorul de-a pluti,
De-a se şti măsură de-nălţare,
Privitori spre marea depărtare,
Şi doriţi, în vară, zi de zi.

Soarele se urcă, iar, pe cer,
Neavându-şi grabă-n a apune,
Tot mai hotărât în a-şi supune
Mult prea insistentul iernii ger.

Zorii zilei ceru-şi au senin,
Privitori mereu înspre lumină,
Absolviţi fiind de orice vină
Prin grăbita fugă din declin.

Timpul se doreşte-a fi mai mult,
Obosit de-a zilei scurte, fugă,
S-a trezit că la trecut conjugă
Tot mereul omului tumult.

Norii, tremurând, se străduiesc,
De-a se şti măsură de-nălţare,
Privitori spre marea depărtare,
Împăcaţi cu rostul lor firesc.

Nu mai ninge, nu mai e nici ger,
Fluturi de lumini din ape zboară,
Paşii umbra zilei greu măsoară,
Primăvara li-i deja reper.

luni, 27 februarie 2017

Greu, și mai greu

Greu nu mi-a fost să cred că eşti frumoasă,
Că ai ceva ce altele nu au,
Ştiind că mi-e privirea curioasă,
Prin gânduri ce spre tine mă mânau.

Şi nu îmi e nici teamă, nici ruşine
Să-ţi spun ceea ce cred, să recunosc
Idei ce-mi vin, pe seară, despre tine,
De, parcă, de o viaţă te cunosc.

Nu m-am lăsat sedus de neputinţa
De-a fi, un timp măcar, inconsecvent
Păstrându-mi, într-un tot, făgăduinţa
De-a dovedi realul elocvent.

Greu nu îmi e să cred că eşti frumoasă,
Că eşti altfel decât mai mulţi tot spun,
Şi îmi tot cer, când vorba-i ticăloasă,
O clipă-n plus, tăcerea să-mi impun.

Teamă nu am de nimeni, doar de mine,
Că n-am să pot nicicum să mă opresc,
Să tot vorbesc, la nesfârşit, de tine,
Şi poate chiar, prea mult, să te doresc.

Văzându-te, greu îmi reprim voinţa
De-a vrea să ştiu de tine cât mai mult,
De a-mi avea, mereu, îngăduinţa
Într-a-mplinirii faptei ca tumult.

Greu îmi va fi, ştiindu-te frumoasă,
Zile şi nopţi, trăiri şi întâmplări,
Văzându-te şi-n fapte graţioasă,
Într-ale ei prea clare relevări.

Atunci, posibil, să îmi fie teamă
De-a şti că noaptea ţine prea puţin,
Ca mult prea mult va fi luarea-n seamă
A clipelor pierdute în suspin.

Nu-ţi garantez nici ţie, nici chiar mie,
Că fanteziei nu-ţi voi fi răspuns,
Sau că va fi cândva să pot descrie
Că timpul nu ne-a fost îndeajuns.

duminică, 26 februarie 2017

Amprentă de temei

Dezbracă-te, iubito, hai, încet,
Nu te gândi să ai vreun regret,
Nu te grăbi, avem destulă vreme,
De adevăruri n-ai de ce te teme.

Aşează-te-ntr-al nopţii pat îngust
Şi vino, mai aproape, să te gust,
Să simt strânsoarea coapselor fierbinte,
Ca să-mi doresc să merg tot înainte.

Iar dacă vei simţi că sunt grăbit,
Nu te gândi că-s, poate, obosit,
Sânii striviţi vor şti mai mult să spună
De cum se potoleşte o furtună.

Priveşte-mă când ochii ţi-i privesc,
Să-ţi fie clar motivul omenesc,
Înfierbântarea din simţiri să-ţi fie
Îndemn spre mult dorită bucurie.

Îţi lasă încordarea să ţi-o ştiu,
E semn că adevărul este viu,
Tu fă ce-n mod real te defineşte,
Şi fapta, şi trăirea ne uneşte.

Iar când te simţi că poţi urca la cer,
Te poţi lăsa sedusă de mister,
Fiind deja pătrunsă şi cuprinsă
De-a împlinirii flacără aprinsă.

Nici gândul nu-l ţi-l ţine-ncorsetat,
Crezând urmarea fapt deja-ntâmplat,
Lasă-ţi trăită-ntreaga-nseninare,
Să-mi am şi eu deplina împăcare.

Nu te grăbi din pat să te ridici,
Întregii fapte îi suntem complici,
Până în zori avem destulă vreme
De-a risipi măruntele dileme.

Chiar dacă, prin voinţă, ne-am opri,
Ceva, ce noi nu ştim, ne-ar tot porni,
Cu şi mai multă sete şi putere
Vei vrea să guşti esenţa de plăcere.

Aşa că hai acum, de două ori,
Să ne avem, firesc, încrezători,
Din gust să ştii simţirea întru formă
Cu rostul ei de-a fi, real, enormă.

Să-mi spui ce-ţi vrei, ştiind că te ascult,
Oricum ar fi, oricât ar fi de mult,
Chiar de vei vrea să stai îngenunchiată,
Voi şti că vrei, de vis, să fii purtată.

Când va găsi firescul just temei,
Avându-ţi tot, atât cât tot îţi vrei,
În carnea ta am să rământ amprentă
Pe totdeauna, clară, elocventă.

Şi-n veşnicie ne vom şti datori
Acestei taine plină de fiori,
Acestor nopţi în care numai luna
Ştia că mi te-ai dat pe totdeauna.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Demers de dor

Mi-e dor de-aţi spune multe
din cele ce n-am spus,
Gândind că nu e vremea
pentru cuvinte-n plus,
Acum, când eşti departe,
mă doare c-am tăcut,
Şi de atâtea gânduri,
în ele am căzut.

Nu prea mai am cuvinte,
le simt deja confuze,
Vor doar să te găsească,
să poată să se scuze,
Că s-au vândut tăcerii,
că n-au avut putere
Să nu se mai ascundă
sub faldul de durere.

Mă-ncumet să te caut
pe undeva prin cer,
Prin umbre de-ntuneric
şi valuri de mister,
Păşesc prin lumi astrale,
sperând să te găsesc,
Eşti visul ce separă
absurdul de firesc.

Şi-aş vrea găsi o cale
să pot și înţelege
Secretul întâmplării
ce-i mai presus de lege,
Prin taina nemuririi,
iubirii fără moarte,
Să-mi fie desluşită
plecarea ta departe.

Te ştiu având curajul
de-a alerga prin veac,
De-a căuta prin toate,
de-a fi tu însuţi leac,
Mirajul ce-mi dezleagă,
în taină, orice gând,
Şi-mi dă odihnă nopţii
când mai adorm plângând.

Mi-e dor de-a ta privire
ce căuta spre stele
Când îţi lăsai speranţa,
tacit, dorinţei mele,
Şi nu-ţi lăsai cuvântul
strivit între nuanţe,
Punând în rugăciune
reale circumstanţe.

Chemarea-mi e aceeaşi,
speranţele la fel,
În multa-mi aşteptare
acum mă mai înşel,
Când timpul scrie pagini,
eu stau, şi scriu un vers
Mergând spre înainte,
într-un firesc demers.

vineri, 24 februarie 2017

Echivoc în vise

De-o vreme-ncoace am alt fel de vise,
Trăind le ştiu acum că-mi sunt răspuns
La întrebări cu drumuri clar închise
Şi judecăţi ce-au fost îndeajuns.

Cândva voiam să ştiu de toate... cât mai multe
Să nu mă las de gânduri înşelat,
Voiam să ştiu motivele oculte
Ce-l scot, pe om, prin spate, la mezat.

Însă ştiind, nu le mai vreau ştiute,
Mă vreau, cumva, un simplu trăitor,
Şi personaj în fapte absolute,
Ducându-mi simplul trai de muritor.

În scris am spus, de-atât de multă vreme,
Şi-am spus şi-n vorbe, cu motiv absent,
Că nu mai am de ce a mă mai teme,
Trăind acest acum deja prezent.

N-am regretat, dar nu mi-a fost nici bine
Când n-am mai fost de mai nimic surprins,
Nici de-ar fi fost să las şi de la mine,
N-am mai putut să sting un foc aprins.

Şi-aşa am vrut să uit orice putere
De-a şti ceva din câte vor veni,
Să-mi ştiu trăită viaţa în tăcere,
Oricum ar fi, oricât îmi va mai fi.

Şi-a fost aşa în gând, dar multe vise,
M-au prins, fără să vreau, într-al lor joc,
Tot arătându-mi porţi întredeschise,
Prin care văd realul echivoc.

Nu e schimbat nimic, e altă formă
Din care pot, sau nu, să înţeleg
Că viaţa nu-i o simplă uniformă
Pe care pot s-o schimb ori s-o aleg.

Încet, încet, misterul se dezleagă,
La început incert, prinde contur,
Ceea ce pare o idee vagă
Şi mult prea vinovată de sperjur.

Dar visul nu-i incert, doar se supune
Dorinţei vechi, dorinţei de a şti,
Lăsându-mi mie dreptul de a spune
Ceea ce clar, şi cert, aşa va fi.

joi, 23 februarie 2017

Rar, atât de rar...

Atât de rar a fost să ne-ntâlnim noi doi,
Atât de rar şi fără timp de fapte,
Că prea puţini pot crede că-ntre noi
A fost ceva, cumva, pe prag de noapte.

Şi numai noi ştim, totuşi, ce a fost,
Ne ştim ca adevăr şi ca trăire,
Ca şi firesc ce şi-a avut un rost
În drumul ce-l avem spre nemurire.

Ne tot privea un minutar de ceas,
Şi-l încerca o îndoială vagă,
Că cel mai important e primul pas,
Iar omului e greu să-l înţeleagă.

N-am stat pe gânduri, ne-am lăsat porniţi
De-acel imbold ce ne-arunca-n uitare
Ideea că vom fi, pe veci, uniţi
Prin simpla şi lumeasca-mpreunare.

Din seara-aceea totul s-a schimbat,
Nici o urgie nu ne mai separă,
Dreptul de-a fi pereche-i statuat,
Având dimensiune unitară.

Întâiul pas ţi-a fost şi-nâiul semn
Că am rămas pe totdeauna-n tine,
Ca fapt real şi legământ solemn
Al unei mari întoarceri de destine.

Atât de rar, şi-acum, ne este dat
Să fim doar noi, privindu-ne în față,
Ştiind că îndeajuns ne-ar fi un pat
Ca să ne fim motiv de vis şi viaţă.

Chiar am ajuns să credem că-i normal
Iluzia să fie concludentă,
Că ea-i deja principiu general
Şi-n consecinţă mult prea evidentă.

Dar adevărul nu se dă înfrânt
De cei ce doar prin fapte îl pot crede,
Iar altfel totu-i apă şi pământ
Pe care vor, de-a pururi, să-l posede.

miercuri, 22 februarie 2017

Partizan conservator

Împart, fără rezerve, pe din două
Tot ce-i numit, generic, un întreg,
Şi, de-i nevoie, chiar și-un bob de rouă
Ca să nu pot, real de e, să-l neg.

Mă recunosc a fi de modă veche,
Iubirii e firesc să-i fiu fidel,
Cred şi-n povești, şi-n suflete pereche,
Şi n-am modernitatea drept model.

Nu agreez ideea de risipă,
Însă nu-mi fac, nicicând, din ea slogan,
Mă bucură trăirea de o clipă,
Dar sunt al veşniciei partizan.

M-am revoltat, punându-mi bariere,
Mi-am adresat chiar mie un protest,
Cerându-mi să nu-mi caut mângâiere
În fapte, ce în tot, sunt simplu gest.

Nu vreau iubiri pentru o noapte, două,
Nu ştiu cum e partida de amor,
Nici nu-nţeleg cum e cu legea nouă,
Fiind, de felul meu, conservator.

Nu stau să fac închipuite liste,
N-am calculat procentele numeric,
Şi nici prin abordări idealiste
Nu mai separ lumina de-ntuneric.

Las, orice-i dat, real să se consume,
Nu-l denumesc şi nu-l etichetez,
Nici nu-l trimit, cu jalba-n par, prin lume,
Iar, la nevoie, mi-l asum prin crez.

Avânt îmi iau din orişice idee,
Scriu poezii cu vag accent romantic,
Pot face, dintr-un gând, o odisee,
Şi mă cam joc, cu-al lui efect semantic.

Mereu împart la doi, dând pe din două
Discuţii despre marile nevoi,
Şi-ajung să cred că tot degeaba plouă,
Doar buruieni răsar şi cresc în noi.

Politică nu fac, nu mă tentează,
Chiar dacă de extreme sunt atras,
Doar viaţa, în întreceri, m-antrenează
Să tot măsor distanţele la pas.

Urc pas cu pas, nu cred în plafonare,
Cum nici nu cred în tot ce e extrem,
Privesc spre stele, însă doar la soare
De-nfrigurare uit să mă mai tem.

Şi nici o luptă nu-i destul de mare
Pentru al lumii trai decent, normal,
Ca să apară-n legi, spre consacrare,
Şansa la fericire, drept real.

marți, 21 februarie 2017

Începutul ca reper

Nici pe Pământ, şi nicidecum în Cer,
Fără-nceput nimic nu se mai poate,
Dar orice început e efemer,
Toate încep prin efemeritate.

Şi e aproape, nu-l putem opri,
Prinde contur prin minime cuvinte,
Fără de veste, fi-va, într-o zi,
Venind cu şansa căii spre-nainte.

Deja presimt idei ce nu-s iluzii,
Presimt firescul clipelor aprinse,
Uitând de lumi şi de-ale lor aluzii,
Întru trăiri de patimi neînvinse.

Veni-voi, de departe, pas cu pas,
Şi n-am să te mai las să stai ascunsă,
Timpul se trece, mult n-a mai ramas,
De-al vieţii vis să fii adânc pătrunsă.

Nu sta îngândurată-n întrebări,
Viaţa-i o joacă, şi mereu aşteaptă
Să-i fii răspuns pornirii spre chemări,
Prin vorbă, prin simţire şi prin faptă.

Mergi înainte, nu spre înapoi,
Nu te opri când ţi-aminteşti de teamă,
La singular când spui firescul noi
Ajungi să fii de viaţă luată-n seamă.

De-ţi iei avânt, un pas de vrei să faci,
Trăi-vei clar o clipă următoare,
Că e firesc o haină să dezbraci
Când simţi căldura mare, tot mai mare.

Toate încep surprinse de mister,
Temându-se de efemeritate,
Dar fără începutul efemer,
Nu ne putem gândi la libertate.

luni, 20 februarie 2017

Preț fără valoare

Mi-e sufletul un anticariat,
În care prețul la nimic nu-i mare...
Pe zi ce trece, subevaluat,
E visul ce avea, cândva, valoare.

I-am pus un preț, chiar dacă-i manuscris,
Legat într-o copertă învechită,
Mai mult nu am putut, nu mi-am permis,
Dar nici nu-i ştiu o alta nimerită.

Când scris a fost nu s-a uzat de fard,
Metafora nu îmi era ştiută,
Şi la-ndemâna marelui hazard
I-a fost lăsată partea nevăzută.

Mi l-am lăsat, o vreme, cu-mprumut,
Crezând că focu-i urmă de scânteie,
Şi nu se poate fi contrafăcut
De nimeni, nicidecum de o femeie.

Puse-n consens cu tot ce încă am,
Clare mereu, mereu adevărate,
Al vindecării, necesar, balsam,
Se regăsesc în el... Idei uitate...

Mai pare, uneori a fi-n contrast
Cu vremuri ce se vor realitate,
Şi unele idei se văd balast,
Sau chiar, cu totul, personalizate.

Dar e un tot, întreg şi unitar,
Delimitat de clasice repere,
Încorsetat de-al vieții calendar,
Ţinând de adevăruri şi de vrere.

Prețul e mic, ca şi al altor cărți,
Nu-i nicidecum croit după valoare,
Că astăzi lumea face iarăşi hărți
Ca să se ştie cum şi cât se moare.

duminică, 19 februarie 2017

Prezentul spre mâine

A venit vremea, iubito,
să nu poți nimic să negi,
Toate câte se întâmplă
date sunt să înțelegi,
Multe câte nu-s ştiute
prind şi formă, şi contur,
Poți uşor să ştii mai multe,
doar privind o clipă-n jur.

Dincolo de amănunte,
spuse după chip şi fel,
De priviri mereu croite
după umbre de model,
Stă aproape adevărul
ce ți-a fost mereu ascuns,
Încercând să îți arate
unde, tocmai, s-a ajuns.

Greu îşi crede omul visul
când şi-n vis simte că-i greu,
Dar acceptă că prin vise
te-ntâlneşti cu Dumnezeu,
Când direct, când printr-o pildă,
uneori chiar încurcat
Ţi se dau multe răspunsuri,
afli ce ai de aflat.

Ai crezut într-o poveste
dintr-un timp deja apus,
Ai crezut că adevărul
este cel ce ți s-a spus,
Însă astăzi, întâmplarea,
mai altfel decât o vrei,
Ţi-l aruncă gol, în față,
nu-i mai dă nici un temei.

Timp dedus prin supoziții
l-ai lăsat a fi trecut,
Stelele ți-au luat ochii,
drumul nu l-ai mai văzut,
Între praguri de plecare
pasu-n lanțuri ți-a fost prins,
Ca mereu să fii întoarsă
pe nedrept şi dinadins.

Printr-un fapt ce nu-i al firii,
şi-ți e greu să îl accepți,
Multe ți se dau de ştire
ca să poți ceva să-ndrepți,
Într-atâta întuneric
să aştepți timp nu mai ai,
Şi cum pierderile-s multe,
nu mai ai nici timp să stai.

A venit vremea, iubito,
să îți mergi pe al tău drum,
Să nu-ți pese că sunt unii
ce-şi văd focul vieții scrum,
Tu le ai pe ale tale,
ei le au pe ale lor,
Vrei, nu vrei, mergi înainte...
vremea trece... oameni mor...

sâmbătă, 18 februarie 2017

Rădăcini de timp

Degrabă, timpul prinde rădăcină,
Când ni-l avem voit şi pentru noi,
Neacceptând să vadă o cortină
Ce ţi-ar ascunde-n faldu-i sânii goi.

Conturul fin al trupului aşteaptă,
Părând că doarme, gândul, ce-n motiv,
Îşi are un îndemn, rostit în şoaptă,
Firesc, acutizat, imperativ.

Cum trece vremea, uneori mă arde
Oricare faptă-n care ne grăbim,
Simţind fireşti nemulţumiri bastarde,
De parcă vise vrem să ne zdrobim.

Multe avem, dar unu-i mai fierbinte,
Într-un consens mereu dezrobitor,
Ca eu să-ţi spun că eşti cam prea cuminte,
Iar tu să-mi spui că-ţi prea rămân dator...

Chiar dacă lumea n-o să ne-nţeleagă,
Punându-ne, grăbită, în tipar,
Speranţa doar, de ne-o avem întreagă,
Putem trăi uitaţi de calendar.

Numiţi de toţi ca oameni cu păcate,
De multe ori numiţi în fel şi chip,
Avându-ne, noi ne avem de toate,
Lipsindu-ne castelul de nisip.

Ne duce gândul chiar şi-n indecenţă,
Nu vrea să-i pese mult de un cuvânt,
Preferă clar normala-ți inocenţă
Şi punerea-mi, de sânii tăi, pe jar.

Timpul cu tine-i scurt, nu fac risipă,
A-l risipi e chiar primejdios,
Dă-i tu speranţe că, măcar, o clipă
Se poate şti trecând cu mult folos.

vineri, 17 februarie 2017

Între detalii și contur

Oricât va fi să-mi am această viaţă
Nu vreau s-o ştiu jucată la barbut,
Nici să mi-o duc prin bâjbâiri în ceaţă
Visând la umbre vechi, de prin trecut.

Eu recunosc, şi văd că timpul trece,
Dar tot îi ies în cale, nu m-ascund,
Nu am de gând cu el a mă întrece,
Ci doar încerc să îl trăiesc profund.

A fost cândva când n-am luat în seamă
Că am lăsat ştacheta foarte jos,
Şi am trăit de multe ori cu teamă,
Mimând ideea visului frumos.

M-am cam lăsat mirajului în vogă
De-a crede că urcarea e un pas
Şi-n mod normal trăirea o prorogă
În vremea altui timp, puţin, rămas.

Într-un context prea plin de amănunte,
Fixat între detalii şi contur,
M-am tot voit pe crestele cărunte
Privind seninul fără de cusur.

Şi au mai fost... mai multe... mult mai multe,
În care cu tăceri m-am înfrăţit
Lăsându-mi mintea doar de ea s-asculte
Chiar dacă mă ştiam pe drum greşit.

Ca şi cândva, nu măsluiesc cuvinte
Ca să-mi fixez repere în decor,
Îmi las privirea dusă spre-nainte,
Ca vieţii să nu-i fiu doar spectator.

Oricât va fi, mai multă, mai puţină,
Puterea-mi de a crede-n absolut,
Prefer să fiu cu totul eu de vină,
Dar nu îmi mai joc viaţa la barbut.

joi, 16 februarie 2017

Explicit, nedefinit

Nici Dumnezeu, de multe ori, nu vede,
Cutreierând tăriile cereşti,
Că tot aş vrea la drumuri a purcede,
Nemaiputând să ştiu că-mi tot lipseşti.

Mi-e incompletă lumea fără tine,
În aştepări să stau am amorţit,
Şi nici măcar nu ştiu ce-ar fi mai bine,
Cum aş putea să dorm mai liniştit...

De mine uit, şi uit cum e în lume,
Mi-e viaţa incompletă, bine ştii,
Dar tot îmi arde, uneori, de glume,
Bătând la uşa caselor pustii.

Absurdul din trecut mă tot apasă,
Absenţa ta mă doare explicit,
Acasă sunt dar nu mă simt acasă,
Timpul îmi trece greu, nedefinit...

E crunt de mută lumea... Doar în gară
Un difuzor anunţă răguşit
Că-i timp de-a mai aprinde o ţigară,
Tot aşteptând un tren nemaivenit.

Eu însă-ţi spun că încă ne aşteaptă,
Într-un vagon adăugat la tren,
Timpul speranţei, o reală treaptă
Denominată simplu ca refren.

De noi, şi doar de noi, cum ştii, depinde,
În trenul vieţii să ne ştim urcând,
Să fim precum un foc ce se aprinde
Că Dumnezeu e orb din când în când.

miercuri, 15 februarie 2017

Sintetica rigiditate

Cu viaţa mergem până la extrem,
Punându-ne simţirea la-ncercare,
Avându-ne dorinţa sfânt totem
Şi-n gânduri omeneasca-mpreunare.

Stau ancorat într-un sistem binar,
Văd viaţa-n forma ei imaginară,
În care timpu-i doar un calendar,
Şi nu îl simt, în nici un fel, povară.

Tot matematic, cu deplin folos,
Destinu-l văd o mare ipoteză,
Ce nu se vrea decât victorios
Oricât l-am pune noi în paranteză.

Aşa-mi explic, sintetic şi rigid,
Vremea de-acum, ce pare discrepantă,
În care tot mai multe coincid
Dându-i aspect de notă dominantă.

Constat, îţi spun, că tinzi spre infinit
Într-o mulţime-a numerelor prime,
Din fracţii ce se-mpart nedefinit
Tu nu poţi fi zecime sau miime.

Astfel şi cred că, la-mpărţiri, un rest,
Îşi are formă vagă, chiar obscenă,
De-aceea-ţi spun, şăgalnic, dar onest,
La sutien măsura-i erogenă.

Să-o mai împart nu pot, şi nici nu vreau,
Ar deveni prea mult subunitară
Şi n-aş mai şti de unde să te iau
Ca să trăim emoţia de seară.

De-ar fi altfel, firesc, aş calcula
Bazându-mă, cu spor, pe logaritm,
Dar legea vieţii-mi spune că aşa
În fapte ne-am trezi furaţi de ritm.

Timpul ne-a dus, trecând, în bivalenţă,
Precizii matematice n-avem,
Dar suntem fracţii ce-n echivalenţă,
Complementari ne fac şi ne suntem.

marți, 14 februarie 2017

Întâmplări fără risipă

Îţi spun acum că am să vin pe seară,
Şi răzgândirii n-ai să-i vrei un rost,
Iar când va fi luceafărul s-apară
Clar îţi va fi că neştiut ţi-am fost.

Pe coapsă-ţi mâna-mi nu va sta uitată
Simţindu-se cuprinsă de fior,
Când şoapta-ţi îmi va spune "Hai, odată,
Nu te grăbi, e pas hotărâtor!".

Sub bluza albă sânii îşi vor cere,
Dreptul de-a şti al palmelor cuprins
De a-şi primi a gurii mângâiere,
Dorinţei dând motiv de neînvins.

Se va grăbi menirii să se-arate
Pântecu-ţi alb, de dor învălurit,
Sporind speranţe şi simţiri visate,
Dorind grăbirea timpului menit.

Pe când va bate noaptea la fereastră,
Vei vrea deja să n-avem zăboviri,
Să nu ne sărăcim de viaţa noastră,
Mândrindu-ne cu simple-mpotriviri.

Ca nu cumva să crezi că eşti de vină
Când nu va fi nimic să-ţi laşi ascuns,
Lăsate-vei sedusă de lumină,
Uitând de întrebări ce n-au răspuns.

Şi nu vei vrea să ai deloc răbdare,
Sub pieptu-mi sânii ţi-i vei vrea striviţi,
Simţind că omeneasca-mpreunare
Ţi-aduce-n cale paşii rătăciţi.

Ore întregi, cuvintele trunchiate
Cu înţeles deplin, conjunctural,
Vor îndemna să nu lăsăm uitate
Simţirile de rost primordial.

Şi încă iar, o dată, şi-ncă-odată,
Fără a sta cu ochii înspre ceas,
Te vei lăsa la Ceruri înălţată
Punându-ţi deznădejdea în impas.

Sânii-ţi de foc îşi vor găsi odihnă
Simţindu-se seduşi de viitor,
Când, îndemnați de-a vieţii mare tihnă,
Mă vor voi de-a pururi trăitor.

Iar pântecul, uitând orice risipă,
În contra unor gânduri omeneşti,
Îşi va croi menirea într-o clipă
Dându-ţi motiv să ştii de ce trăieşti.

În mreje prins, îmbrăţişat de coapse,
Voi fi scânteie iar, şi iarăşi foc,
Vrăjit de rostul unei mari sinapse,
Lăsându-mă surprins de-al vieţii joc.

Clar îţi va fi şi clar o să-mi tot fie
Simpla idee ce ne-a fost îndemn
Spre faptele cu iz de fantezie,
Ce n-au dezis al clipei rost solemn.

luni, 13 februarie 2017

Clipa lipsă de prejudecată

Sunt mulţi ce-mi spun că-i înspăimântă clipa,
Temându-se de haos şi mister,
Neacceptând că-şi pot trăi risipa,
Într-un model lumesc şi efemer.

Dar cum iubirea nu-i o noţiune,
Şi nici principiu iraţional,
Pot declara, jurând, că, lângă tine,
M-am regăsit şi eu ca un om normal.

Şi-am îndrăznit să fiu o provocare,
Gustând pocalul trupului arzând,
Ca să presimţi că focu-i tare, mare,
Voindu-se-n arsură pătrunzând.

Nu-mi este clar cum arde pasiunea,
Dar sânii tăi sunt jar dogoritor,
Şi, lângă tine, scrum mi-e raţiunea,
Totu-i firesc, a tot doveditor.

Am renunţat la vise-alambicate,
La tot ce-nseamnă muchii de cuţit,
Când tu mi-au spus să gust pe săturate
Chiar şi din miezul fructului oprit.

Respect, în mod tacit, orice cutumă,
Principiul nu-i o vorbă în zadar,
Dar lângă tine viaţa se rezumă
La faptele ce nu îşi au tipar.

Spre stropi de ploaie cu mai multe feţe,
Am evitat de mult să mai privesc,
Trăind această nouă tinereţe,
Nu mă mai mir că totul e firesc.

Nu-s prea decis să cred în ficţiune,
Şi nu admit cuvântul surogat
Doar lângă tine tac, voind a spune,
Că nu mai am nimic de-adăugat.

Povestea noastră nu-i sofisticată,
Se-arată doar a fi de un altfel,
De fapt, lipsind orice prejudecată,
Mereu putem să ne avem model.

duminică, 12 februarie 2017

De departe, spre alt timp

Nu-mi spun minciuni...
Eu ştiu că eşti departe
Şi ştiu că nu te-ntorci într-un curând,
Dar chiar şi-aşa, te fac un semn de carte
Ca să-mi păstrez o lacrimă de gând.

Nu-mi motivez, prin vorbe, aşteptarea,
Nici n-aş avea, prin vorbe, cum să spun,
Că dată azi ne este depărtarea
Ca să avem şi ceva în comun.

Şi-atunci va fi să ai a înţelege
De ce, şi cum, şi cât ai rătăcit,
Ce-n gând ţi-a fost necunoscută lege
În care-ai stat şi timp ai irosit.

Va fi atunci grăbirea-ţi tot mai mare,
Şi ne vom fi, grăbindu-ne, trăiri,
Tu coborând din nori de depărtare,
Eu depănând noian de amintiri.

Vei da alt sens nevoii de aproape,
Când nu vor sta nici vorbele-ntre noi,
Dorindu-ţi viaţa-n pat să ne îngroape
Pentru a fi de-a pururi amândoi.

Uita-vei să-ţi mai pui pe tine haine,
Ca timpul să nu-ţi fie mult pierdut,
Împovărând degeaba sfinte taine
Ce le credeai pierdute prin trecut.

Nu-mi spun minciuni...

Chiar dacă eşti departe,
Un gând ce-l am îmi spune ce va fi,
Că îţi voi fi şi eu un semn de carte
Şi-n ea, peste un timp, mă vei găsi.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Continuu, datoare...

Cu multe de gânduri mi-ai rămas datoare,
Chiar de la primul vis împerecheat,
Deja mi-e firea mult nerăbdătoare
Deja mă simt mergând înspre păcat.

Aştept să văd cum îţi plăteşti creanţa
Şi cât te simţi datoare-n mod real,
Şi cum, apoi, vei înclina balanţa,
Dorindu-ne egal de la egal.

Dobândă am să-ţi iau... e chiar firească,
Altfel dorinţa greu îmi e de-nfrânt,
Şi-o poţi plăti prin faptă omenească,
Justificând al vieţii legământ.

Ţi-ar fi irelevantă-mpotrivirea,
Ai face-o doar ca să îmi dai motiv,
Să-mi vezi din nou, aşa cum ştii, trăirea
Când ţie mă predau, definitiv.

Poate mă-nşel, dar te vei vrea datoare,
Chiar şi ştiind că totul mi-ai plătit,
Dorindu-ţi iar, ca şi continuare,
Pasul pe prag grăbit, tot mai grăbit.

Şi, rătăcindu-ţi drumul către casă,
Vei fi dispusă iarăşi să plăteşti,
Ca să-mi arăţi că eşti laborioasă,
Şi nicidecum cât de frumoasă eşti.

De-ţi vei fi gând sfidat de fantezie,
Pe ce-ți voi da, vei pune mare preţ,
Vei spune că ţi-am dat pe datorie,
Că iar te-am prins, printr-un motiv isteţ.

Şi-ţi fi-va, iar, în plată datoria,
Şi vei voi continuu s-o plăteşti,
Găsindu-ţi, tot continuu, bucuria
De-a şti că dar divin, din Cer, îmi eşti.

vineri, 10 februarie 2017

Erezie pentru viață

De ce-aş broda pe vise monograme,
Spunând că gust din fructul raţiunii,
Când dau, motive mari, perversiunii
Firescu-mi rost, prin mine, să destrame?

Ne închinăm, de multe ori, spre stele,
Păgânizând al vieţii jurământ,
Convinşi că ştim ceea ce este sfânt,
Chiar şi idei ce pot uşor să-nșele.

Sunt visător... ţi-s visele ştiute,
În vise, mic se face universul,
Şi mi se-arată toate cunoscute,
Dându-mi să ştiu pe unde-mi merge mersul.

Din gust te ştiu esenţa fanteziei,
Ce dă-nţelesuri timpului pierdut,
Fiindu-ţi dar, stindard al ereziei,
Şi-al veşniciei tale, scurt minut.

Că te cunosc, stau mărturie fapte
Şi curcubeul punţii ce, spre cer,
A dat lumină miezului de noapte
Prin marea-ţi dezvelire de mister.

Şi s-au lăsat, uitate în culise,
Tristeţi trăind de mult în amintiri,
Când mi te-ai dat, precum ştiam din vise,
Dându-mi, spre vrere, timp de noi simţiri.

Suntem acum cu noaptea-n armonie,
De multe ori uitând să mai dormim,
Te vrei trăind cu mine-n erezie,
Ca, neputinţei, veşnic să murim.

joi, 9 februarie 2017

Emblemă de viață

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
Mereu se duce-n câte o extremă,
Eu însumi mi-am ajuns a fi problemă
Nemaiştiind de pot a mă struni.

Să mă abţin, prin voia minţii, pot
Şi uneori chiar simt că îmi e bine,
Având motiv un gând trimis la tine
Ce-l ştiu mereu, tristeţii, antidot.

Prin voia minţii pot să spun: nu ştiu,
Să mă opun trăirilor depline,
Şi să-mi păstrez şi gândul pentru mine,
Ca podium, trambulină sau sicriu.

Dar tot prin voia minţii pot să-mi cer
Să nu pun preţ pe roiul de-amănunte
Care îmi dă mereu dovezi mărunte
Spre risipire-n traiul efemer.

Şi tot prin ea, prin voia bietei minţi,
Lăsându-mă de tot ce-mi e credinţă
Pot căuta degraba biruinţă,
Vânzându-mă pe punga de arginţi.

Să-mi iau avânt, prin voia minţii pot,
Un drum să-mi fac pe calea ce-mi convine,
Dar vreau, ori nu, ajung mereu la tine,
Prin simţământul lui de-a fi un tot.

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
O iau aşa cum e, chiar ca dilemă,
Ştiu însă că deja îi eşti emblemă,
Şi doar pe tine te mai pot iubi.

miercuri, 8 februarie 2017

Tentații la enigme

Multe tu mă-ntrebi... Eu nu mai ştiu
Ce răspuns să dau, să–ţi ai motive,
Ca să înţelegi, cât nu-i târziu
Că nu am vreme, azi, de tentative.

Eu sunt pus pe fapte... Dacă vrei
Poţi să mergi cu mine mai departe,
Sau, de îţi găseşti un gând temei,
Ţi-s alegeri visele deşarte.

Dacă-ţi ai speranţele întregi
Lasă-ţi mintea-nvoie să priceapă
Că iubirii nu-i poţi face legi
Cum, şi când, şi unde să înceapă.

Nu mai da un cinic înţeles
La mai tot ce semenu-ţi gândeşte,
Nici nu-i pune-n spate, în exces,
Ceva ce tu crezi că-i prisoseşte.

Nu mai pune timpului măsuri,
Obligându-l fapte să grăbească,
Doar, că tu, acum, nu poţi să-nduri
Clipa, ce-o numeşti, cam nefirească.

Îmi tot pui, şi-ţi pui, mii de-ntrebări,
Încercând s-ascunzi că-ţi este frică
De realul faptelor urmări
Care par că drumul vieţii-ţi strică.

Faci ce faci şi-ncerci a te opri,
Undeva, pe margini de enigmă,
Dovendind, continuu, zi de zi
Că preferi absurdul paradigmă.

marți, 7 februarie 2017

Călimară de praf

Privesc pe geam şi gândul mi-e la multe,
La lumea cu prea grelele-i poveşti...
La vremea întâmplărilor oculte
Când, fără griji, ştiam pe unde eşti.

Mi-aduc uşor aminte sânul tare,
Piciorul ce-l lăsai descoperit,
Îţi bat la geam cu gândul şi mă doare,
Simt gândul că-i degeaba irosit.

Când mă trezesc şi nu te am aproape
Mult doritor să îţi cuprind mijlocul,
În praf, aş vrea, destinul să mă-ngroape
Ca să îmi pierd, cu totul, nenorocul.

Scriind, privesc în taină călimara,
Sperând că pe acolo te-ai ascuns,
Întârziind, cu vrerea-ţi, primăvara,
Ştiind că ei îi cer mereu răspuns.

Şi-mi vin idei ca să-mi păstrez speranţa
Rememorând cam tot ce ţi-ai promis,
În încercarea-mi de-a găsi nuanţa
Care transformă viaţa-n paradis.

Timp nu mai am s-aştept un veac să treacă,
Mergând pe-al vieţii drum în contrasens,
Nici de-a mai lua simţirile drept joacă,
Ducându-le spre pragul de non-sens.

Consum mult timp din vremea viitoare,
Contrapunâdu-i vremea care-a fost,
Avându-mi crez că starea-i trecătoare,
Ca să-mi rămână timp de vis şi rost.

luni, 6 februarie 2017

De valorizare

Acum când dimineaţa se răsfaţă
Cu zori de zi curați şi-nrouraţi,
Ne regăsim, dând cărţile pe față,
Văzuți, cumva, ca devalorizaţi.

N-am vrut trăi iubiri piramidale,
Nici n-am vânat visând inconştient,
Nici relevând idei transcendentale
Nu am abreviat un sentiment.

Însă constat, cu tristă-ngăduinţă,
În profunzimea limpede a minţii,
Trădarea, ca pe-o vrere, şi-o voinţă,
Ce-a tot scumpit, până-n absurd, arginţii.

În vis mi-a fost iubirea-n formă pură,
Şi nicidecum un fel de recital,
Care-n absurdul lui de conjunctură
Aruncă adevărul în banal.

Am vrut mereu să fie visul faptă,
Transpus în mod direct, nu implicit,
Gândind că lumea-i, poate, înţeleaptă
Şi nu-şi vrea trai pe muchii de cuţit.

Când amintirii-i tot plătesc dobândă,
N-o fac forţat şi nici accidental,
Doar nu mă-ncurc cu cei ce vor să-mi vândă
Un simplu preparat comercial.

Că totu-i de vânzare, chiar şi viaţa,
Şi tot ce-şi are rost adevărat,
Dar noi, fiind ca unul, dimineaţa
Putem glumi... Ne-am devalorizat!

duminică, 5 februarie 2017

Ninsoarea de odihnă

Ninge peste pragul amintirii mele
Văd înspre departe paşii-mi rătăciţi,
Ninge cu speranţe şi cu praf de stele,
Ninge peste ochii-mi veşnic ispitiţi.

Amândoi, în inimi, ne purtăm de-o vreme,
Condamnarea dulce prin blestem amar,
De altă pedeapsă n-avem cum ne teme,
Gândul ni-i cuminte, nu mai e hoinar.

Viaţa-i ca o carte şi-i trăim povestea,
Într-un mod ce-mi pare fad ori inutil,
Roagă tu poştaşul să-mi dea, cumva, vestea
Când veni-va vremea unui rost civil.

Ninge dinspre toamnă înspre primăvară,
Văd contururi stranii, văd anomalii,
Ninge cu iluzii care ne separă,
Ninge peste ochii-mi ce se vor făclii.

Prinde-mi astăzi mâna să fugim departe,
Condamnaţi de oameni, apăraţi de zei,
Împreună fi-vom chiar şi după moarte,
Motivaţi de fapte, vise şi idei.

Te aştept pe malul nopţilor albastre,
Va veni poştaşul să-ţi aducă veşti,
Vine primăvara... Vremea nunţii noastre
Pe Pământ şi-n slava lumilor cereşti.

Ninge a-nflorire, ninge cu petale,
Drumul şerpuieşte către Paradis,
Ninge peste treceri şi idei globale,
Ninge peste ochii-mi odihniţi de vis.

sâmbătă, 4 februarie 2017

Noaptea, târziu

S-a făcut iar noapte... E târziu...
Cerul e senin şi geru-i mare,
M-aş dori în preajma ta să fiu
Însă sunt la mare depărtare...

Focu-n sobă arde jucăuş,
Mai deloc nu-i place să se stingă,
E mai mult decât un spiriduş,
Vrea înfrigurarea să mi-o-nvingă.

Jocul lui e plin de amintiri,
Despre nopţi ce nu au vrut să doarmă,
Despre vestea primei întâlniri
Când pe tine-n joc, te-ai pus, drept armă.

Şi la fel de bine-mi amintesc
De aşa puţina mea răbdare,
Când n-am stat deloc să mă gândesc
Că nimic nu e la întâmplare.

Umbrele nu vor să stea pe loc,
Se grăbesc mereu spre altă formă,
Dându-mi chiar motive să iau foc,
Şi dorinţa să mi-o am enormă.

Mi-este dor, îmi spun... Îmi e chiar dor,
De privirea-ţi mult căutătoare,
Când spuneai să fiu mai răbdător,
Cum şi tu, să-mi fii, eşti răbdătoare.

Să privesc spre foc abia mai pot,
Ochii-mi fug şi ei spre totdeauna,
Greu cu ei la capăt pot s-o scot,
Ei, privirii, te tot vor, într-una.

Focu-şi face din jăratic pat,
Netezindu-şi drum spre adormire,
Amintindu-mi calea ce o bat
Pentru doar o faptă şi-o trăire.

Noaptea e târzie... Iar e frig,
Cerul e senin şi plin de stele,
O privire-n neguri îmi înfig
Şi cu gândul urc până la ele.

Singur sunt... M-am apucat să-ţi scriu
Căutându-mi sufletului tihnă,
Că, deşi-mi spun mulţi că e târziu,
Tot nu cred în somn şi în odihnă.

vineri, 3 februarie 2017

Verdict de înzidire

Mult timp acum mi-e dat să fiu cu tine,
Prea bine-mi este dat să te cunosc,
Prin firea vieţii sunt prezent în tine,
Şi-n ceea ce-ţi doreşti mă recunosc.

Din prima noapte s-a făcut să fie
Consensul un motiv convingător
Că, prin destin, a fost să îmi fii mie
Şi să mă faci, din nou, nemuritor.

Ţi-ai vrut găsi motiv de-mpotrivire
Dar ţi-ai găsit cu totul alt răspuns
Şi te-ai trezit, dorindu-ţi, cu uimire
Cu mult mai mult, chiar dacă pe ascuns.

Ce n-ai putut a fost să se-mplinească,
Şi s-a făcut, cum nu-ţi era crezut,
Ca noaptea, curajos, să definească
Ce-ţi iei şi ce îmi dai cu împrumut.

Nici gândul n-a putut să se opună
Dorinţei ce prin fapte-şi da contur
Având putere doar să presupună
Verdictul dat de timpul clar matur.

Se-aude-acum un zvon de an ce-ncepe
Admonestând al trecerilor rost
Prin chiar voinţa vieţii de-a pricepe
Ce va urma, real, din tot ce-a fost.

Tot ce va fi, va fi fără de vină,
Rostogolit de-al vieţii tăvălug,
Dându-mi motiv să-ţi spun că eşti divină
Arzându-mi neputinţele pe rug.

Şi arsă fi-va clipa de durere
Ce fi va-ţi prag spre multul viitor
Când vei renaşte-n forma de plăcere
A înzidirii-n vis nepieritor.

joi, 2 februarie 2017

Noapte fără de odihnă

Nu-mi este noaptea timp pentru odihnă,
Odihnă-mi e doar când îmi vii în vis,
Când sufletul se lasă, dus în tihnă,
În fapta unui timp ce ni-i prezis.

A fost un vis ce şi-a avut urmare,
Trecându-se-n palpabilul real,
Trăit fiind la vreme de-nserare,
În sens concret, firesc şi integral.

Ţi-am spus, de mult, că nu avem ce face,
Suntem deja porniţi pe-al vieţii drum,
Că viaţa e mai mult decât dibace,
Şi arde focul să nu facă fum.

Ne-a dus, ne-a-ntors, mereu pe altă cale,
Ne-a mai lăsat pierduţi în rătăciri,
Ca-n mersul ei, tenace dar agale,
Să vrem trăirea unei mari iubiri.

Întru nobleţea clipei de tandreţe,
Lacrimi de rouă sânii ţi-au zorit
Să-şi aibă rostul de a da bineţe
Unui motiv de drum din vis ivit.

Cu doar trei paşi ai ars însingurarea
Ce ne ţinea-n robie pe-amândoi,
Dându-mă ţie, că-ţi era chemarea
Un adevăr mai mare decât noi.

Şi vis mi-ai fost şi-n fapta omenească,
Mitul iubirii revalorizând,
Dând iar putere vieţii să-şi dorească
A te avea o veşnicie-n gând.

miercuri, 1 februarie 2017

Argumente și motive

De mult ţi-am spus... Vom merge mai departe,
Chiar dacă multă vreme a trecut,
Nu ne-am pierdut spre minus absolut,
Avem încă de scris a vieţii carte...

Ne tot vorbim de cele întâmplate,
Şi-ţi spun că tot ce-a fost a fost firesc,
Tu-mi spui c-ar trebui să mă grăbesc,
Că vieţii ne-avem multe refuzate.

Eu multe spun, tu nu prea vrei a spune,
Gândind că a te-ascunde-i înţelept,
Voind a şti de stau şi mai aştept
Sau mă retrag, cuprins de sfiiciune.

N-am limite, nu-mi caut argumente
Ca să-ţi găseşti motive să mă crezi,
Dar nu te las nicicând să-mi limitezi
Trăirile cu rol de fundamente.

Încă-ţi mai zic, direct şi fără teamă
Că uneori ţi-asumi un grav păcat
Şi te întorci de unde ai plecat,
Lăsând firescul neluat în seamă.

Pui preţ pe inventate amănunte
De care în poveşti ai auzit,
Neacceptând că mult te-ai rătăcit
Prin universul faptelor mărunte.

De mult ţi-am spus... Dar ţie nu-ţi convine,
Un trai ce azi îţi pare clandestin,
Că pasu-ţi e zadarnic fără mine,
Şi fără tine n-am nici eu destin.