Continuu, datoare...

Cu multe de gânduri mi-ai rămas datoare,
Chiar de la primul vis împerecheat,
Deja mi-e firea mult nerăbdătoare
Deja mă simt mergând înspre păcat.

Aştept să văd cum îţi plăteşti creanţa
Şi cât te simţi datoare-n mod real,
Şi cum, apoi, vei înclina balanţa,
Dorindu-ne egal de la egal.

Dobândă am să-ţi iau... e chiar firească,
Altfel dorinţa greu îmi e de-nfrânt,
Şi-o poţi plăti prin faptă omenească,
Justificând al vieţii legământ.

Ţi-ar fi irelevantă-mpotrivirea,
Ai face-o doar ca să îmi dai motiv,
Să-mi vezi din nou, aşa cum ştii, trăirea
Când ţie mă predau, definitiv.

Poate mă-nşel, dar te vei vrea datoare,
Chiar şi ştiind că totul mi-ai plătit,
Dorindu-ţi iar, ca şi continuare,
Pasul pe prag grăbit, tot mai grăbit.

Şi, rătăcindu-ţi drumul către casă,
Vei fi dispusă iarăşi să plăteşti,
Ca să-mi arăţi că eşti laborioasă,
Şi nicidecum cât de frumoasă eşti.

De-ţi vei fi gând sfidat de fantezie,
Pe ce-ți voi da, vei pune mare preţ,
Vei spune că ţi-am dat pe datorie,
Că iar te-am prins, printr-un motiv isteţ.

Şi-ţi fi-va, iar, în plată datoria,
Şi vei voi continuu s-o plăteşti,
Găsindu-ţi, tot continuu, bucuria
De-a şti că dar divin, din Cer, îmi eşti.