De multe ori ţi-ai spus că ai iubit,
Că prin simţire ţi-ai trăit iubirea,
Că vieţii ce-ai avut ai dăruit,
Şi-ai căutat să ştii ce-i nemurirea.
Te-ai tot lăsat, în vremuri ce au fost,
Să fii, unui pariu, o simplă miză,
Spunându-ţi că e timpul unui rost,
Fiindu-ţi, altfel, ţintă şi deviză.
Abia acum începi să te cobori
Din vise în idei şi în dorinţe,
În ploaia ce, de-a pururea, sub nori,
Dă, gândului, repere şi tendinţe.
Şi-aşa îţi spui că nu îţi este clar
De unde vin porniri necuvenite,
Privind spre orizontul circular
Cu mărginiri, în felul lor, finite.
Simţi, altfel, gândul care-ţi este dor,
De mine spui, însă ţi-e dor de tine,
Că te-ai tot vrut să fii a tuturor,
Uitând că viaţa ţie-ţi aparţine.
Schimbarea-şi are alte trăsături,
Care îi dă atâtea noi repere,
Dar timpul încă-şi caută măsuri,
Trăind, în mod ciudat, prin viciere.
Cândva spuneai că viaţa-i un calvar
Mereu impusă şi mereu condusă,
Dar astăzi vezi, firesc şi necesar,
Să fii, celei ce-a fost, perfect opusă.
Iubeşti acum şi nu poţi să-ţi explici
Cum ţi-ai găsit această simplă cale,
Şi cum de ai uitat să te duplici
Sfidând motive veşnic imorale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu