duminică, 31 martie 2019

Stăpân cu silă

Banu-i stăpân, sclavia înflorește,
Totu-i cu preț și totu-i contra-cost,
Și tot ce-i omenesc și omenește,
Doar prin valoare își mai are rost.

Atâtea boli apar, fără motive,
În chinuri, fără leacuri, unii mor,
Sau întâmplări ce par imperative
Schimbă mereu al vieților decor.

Invidia și ura-i tot mai mare,
Războaiele din mărunțiș pornesc,
A asculta e greu fără răbdare,
Iar a iubi-i cu totul nefiresc.

Lupta e-n toi, iubirea-i dispărută,
Zidită-n zidul unei închisori
Ce se și vrea să fie o redută
Lipsită de trădare și erori.

E-nstăpânit, cu voie, peste toate,
E pus să dea trăirilor plăceri,
Și să arate, orișicui, că poate
S-aducă unui prost aprecieri.

Văzut ca semn de mare prețuire
Nu mai contează cum e prefăcut
Ori denumit, laudativ, iubire
Când neputinței se arată scut.

Hotare pentru el nu mai există,
Are un preț și este pus în preț,
Iar uneori, prin forma-i extremistă
Se face, peste fire, văităreț.

Și-apoi ucide fără nici o milă
Pe cei cel au, pe cei ce nu-l doresc,
Acum că e stăpân îi este silă
De oameni și de neamul omenesc.

vineri, 29 martie 2019

Vrere de decor

(Faptele ideilor)

Gândul în vorbe picură otravă
Și faptele de vorbe greu au loc,
De-ajung drept miză minții, veșnic sclavă,
Orgoliului ce pune gaz pe foc.

Prea mult păstrat fără de sens rămâne,
Stricat de amănunte și dovezi,
Parcă voit fiind să mai amâne
Reîncălzirea recilor amiezi.

Puține pot luminii să se-arate
Fără priviri, de teamă, înapoi,
Sau, mult mai mult, să fugă speriate,
De timpuri noi ori vremuri de apoi.

Ideile nu stau în așteptare,
Apar sărind ca ploaia de scântei,
Sunt clar răspuns ori clară întrebare,
Din frământări ce au, sau n-au, temei.

În urma lor, cu vrere să convingă,
Devin reper mereu doveditor
Când reușesc opreliști să învingă
Pașii ce lasă urme în decor.

Între atâtea vorbe insolente
Ce lasă gândul fără conținut,
Doar faptele sunt clare, evidente,
Și adevăr etern, chiar absolut.

joi, 28 martie 2019

Târziu și chiar departe

E prea târziu să îmi doresc să mor,
Nici moartea n-o să-mi fie anonimă,
S-ar dovedi cu totul sinonimă
Ideei că rămân nemuritor.

Acum e totul irațional,
N-am dreptul rătăcirii în răscruce,
M-am obligat să nu trăiesc banal
Scriindu-mi, singur, numele pe cruce.

Îmi este ea și-nsemn și clar motiv
De-a accepta chiar bețele în roate,
Ori efemerul rol decorativ,
Când vreau mai mult și doar puțin se poate.

Nu vreau s-o schimb, nu pot s-o-ntrăinez,
Nici să o las prin văgăuni pierdută,
Cât încă urc spre creste s-o așez
Ca și stindard de cotă absolută.

Consens cu viața nu-mi doresc să am
De-ajunge-a fi cum vrea întreaga lume,
Nici să susțin că cineva-mi e neam
Ca doar așa să am, mințind, renume.

În crezul meu prea multe nu încap,
Și nu încap nicicum alternative,
Nici gânduri ce îmi vin aiurea-n cap
Puse ad-hoc în rol de obiective.

Drumul mi-e drum și mersu-mi este mers,
Nu știe altă formă să aleagă,
Lăsând repere urme de neșters,
Ce-și au povestea lor, mereu întreagă.

Și-i scrisă mult de pașii ce, desculți,
Nu s-au oprit din teama de departe,
Făcându-se, cu anii, tot mai mulți,
M-au depărtat, fără să știu, de moarte.

miercuri, 27 martie 2019

Lupta de-ntrebări

Ce copac își ține, oare, minte,
Frunzele de vânt împrăștiate?
Cum să-mi știu eu, multele cuvinte
Ce-mprumut, de-atâția ani, sunt date?

Rătăcind pe drumurile șterse
Trec prin anotimpuri înapoi,
Și resimt efectele adverse
Ale multor zile fără ploi.

Ajungând mereu în miez de noapte,
Greu îmi e să mă opresc din mers,
Simt fatal urmarea unor fapte
Ce-au ajuns chiar lacrimă de vers.

Câmp de luptă e întreaga viață
Și-n război e fiecare pas
Când privirea caută prin ceață
Timpul ce trăirii a rămas.

Nu stă nici o floare să gândească
De ajunge fără de polen,
Ori e pusă ea să dăruiască
Chiar și gândul ce-i, cumva, obscen.

Căutând, cu ochii înspre stele,
Văd ce va veni, știind ce-am fost,
Pe urcușuri grele, tot mai grele
Și un vârf de munte avanpost.

Văd, și nu mă tem, când văd, lumina
Prin singurătăți ce n-au cusur,
Asumându-mi, întru totul vina
Ignorării traiului obscur.

Lupta n-are formă definită,
Tot mereu este găsită-n toi,
A ajuns mai mult decât ispită,
E deja-ncadrată la nevoi.

marți, 26 martie 2019

Privire de iubire

Ca să-ți vorbesc nu folosesc cuvinte,
Ochii-mi privind atât de multe-ți spun,
De multe ori nu mai luăm aminte,
Ideile din minte ne supun.

Sânii-ți privesc și știi ce gând mă duce
Spre ce a fost și înspre ce va fi,
Că-mi ești așa reper, când în răscruce
Nu știu să spun ce zori mă vor trezi.

Și ochii-mi cad pe pântec, totdeauna,
Fiindu-mi greu de-acolo să-i ridic,
Tăcând ca nu cumva s-auzi minciuna
Prin care-ncerc altceva să-ți explic.

În vorbe-aș spune multe argumente
Ca să obțin ce cred, convins că vreau,
Punând în joc realități frecvente
Uitând să dau, voindu-mi doar să iau.

De-aș vorbi un fel de eschivare
M-ar trăda că nu vreau să spun tot,
Și ascund, sub semne de-ntrebare,
Că devin și eu, vorbind, robot.

Tăcând mai mult accentele prind viață
Și-n gândul tău mereu se-nsuflețesc,
Iar fapta-mi pune adevăru-n față,
Fiindu-mi clar că, totuși, te iubesc.

duminică, 24 martie 2019

Hârtia de dovadă

Unii îmi cer hârtii, să am dovadă
Că sunt cu acte ce în viață sunt,
Că nu au altă cale să mă creadă
Cât nu am părul alb, măcar cărunt.

Ei cred că o bucată de hârtie
Îmi poate defini al minții gând,
Și pot, de-n ea, cu litere se scrie,
Să fiu, cum zic, un simplu om de rând.

Degeaba le vorbesc, le spun că poate
Ceva-n ideea lor este greșit,
Ei tot găsesc, să-mi pună bețe-n roate,
Un crez ce nu-i niciunde pomenit.

Am nume, e firesc, am și prenume,
În evidențe știu că sunt un cod,
Dar se insistă că-n această lume
A dovedi că-s eu nu-i un alt mod.

Hârtia ce o am, oficială,
Că m-am născut, ca om, în mod real,
Nu-i îndeajuns, e pusă la-ndoială
Chiar dacă e un act original.

Că la-ndoială-s pus, prin recurență,
Nu-i ceva nou, ba chiar nu mă mai mir,
Nici că lipsește minima decență
Al celor ce și-n gând sunt în delir.

Exist și sunt, nu-n formă aparentă,
Exemplul ce-i, plin de dovezi, atu
Al semnului, ca urmă și amprentă,
De-a da răspuns mai mult de Da ori Nu!

Unii îmi cer hârtii... N-au cum să creadă
Că fiecare om e unicat,
Iar Dumnezeu nu dă hârtii dovadă
Ca să se simtă bine un ratat.

sâmbătă, 23 martie 2019

Banalul ca blazon

Nu-s firești cele ce par firești,
Dar reale-s cele anormale,
Cele ce-s numite omenești
Cu răspunsuri și-ntrebări banale.

De trăit pe toate le trăim,
Judecând cu gândul la dorințe,
Nevoind a crede că mințim,
Învoiți cu cioturi de credințe.

Drumu-ntors de e ca cel venit
Nu își lasă urme la vedere
Pare din trecut, nefolosit,
Și uitat prin vise efemere.

Tot așa și gândul e-nțeles
Fără vină dacă-i fără faptă,
Chiar împins de-al minții interes
Ca să-și spună că e ea deșteaptă.

Vorba e și ea cu dublu sens
Și e lance, uneori săgeată
Când, în alergări, pe contrasens
Tocmai ea, pe ea, ca rea se-arată.

În intenții totu-i un aspect
Consacrat de mici sau mari repere,
Care dă nuanța de respect
Ce, mai nou, cel ce-i absurd îl cere.

Adevăru-nseamnă da, sau nu,
Dar acum și el e tras pe sfoară,
Amendat de-al minții vag atu
Că altfel se poate să și moară.

Nefirescu-i tot mai mult firesc,
Chiar trăirea vieții-i virtuală,
Mulți, de dragul urii, se unesc,
Avându-și ura ca blazon spre fală.

joi, 21 martie 2019

Seara de schimbare

În seara asta altfel o să fie,
Ne vom iubi cum nu ne-am mai iubit,
Lăsându-mă să-ți fiu o veșnicie
Simțire că-n sfârșit te-ai împlinit.

Se va-ntâmpla ceva ce, fără veste
Al vieții drum altfel va defini,
Înspre urmarea ce, ca în poveste,
Spre nemuriri, tacit, te va urni.

Te vei voi sub mine toată, goală,
Să poți simți trăirile-mi prin pori,
Lăsând uitării urma de-ndoială
Ce ți-a furat, din curcubeu, culori.

Punându-mi gurii sânii tăi dovadă
Că nu ai timp în vorbe de pierdut,
Ochii-ți vor vrea în ochii mei să vadă
Esența-mpreunării ca trecut.

Visul urca-vei, iar și iar, spre stele,
Uitând în gânduri prea-lumești idei,
Ademenită de idei rebele
În clar consens cu-al faptelor temei.

Și noaptea-ntreagă vei voi-o mare,
Simțind întregul maxim și profund,
Să nu mai lase loc de întrebare
Momentului concretului fecund.

Îți vei simți în pântec tresărirea
Și zvâcnetul răsplatei ce-o primești
Când fundament etern îți pui menirea
Ca adevăr al vieții ce-o trăiești.

Ne vom iubi continuu noaotea-ntreagă,
Uitând de false reguli și pudori,
Dând șanse vieții care ne reneagă
Să ne declare mâine-nvingători.

joi, 14 martie 2019

Iubiți fără iubire

Între noi n-a fost nicicând iubire,
Am curaj de asta să vorbesc,
Vremuri, din trecut, să-ți amintesc,
Ori, de nu mai știi, să-ți dau de știre.

Căutai ceva... în căutare,
Drumul s-a urnit întâmplător
Înspre un moment din viitor
Ce dădea speranțelor urmare.

Adevărul se numea dorință
Ce, în noapte somnul ți-l fura
Și-nspre deznădejde te ducea
Când priveai a vieții folosință.

Și m-ai vrut, ca formă și măsură
Invocându-mi dreptul meu, firesc,
De-a-mi lăsa, în sensul omenesc,
Ca amprentă-ntreaga semnătură.

Între coapse-ți n-aveam îndurare
Să găsesc motiv de-a fi grăbit,
Conștient că-i mult mai nimerit
Să vezi clar ce-i mic și ce e mare.

Iar prin mersul fiecărei clipe
Totul se-ntâmpla până-n final
Ca-ntr-un fel, și tipic și normal,
Semnul vieții să se înfiripe.

N-avea rost să pun nici o-ntrebare,
N-avea rost să dau vreun răspuns,
Faptele erau îndeajuns
Ca o ceartă fără de-mpăcare.

Și-au fost toate date ca să fie,
Tu să-ți ai un scop, să-l împlinești...
Va veni și vremea să plătești
Hotărâta-ți mare nebunie.

miercuri, 13 martie 2019

Neștiință... nevedere...

Tu zici că știi... că foarte multe vezi,
Dar cum mi-e gându-n plină dimineață,
Când ochii-mi văd a luminării ceață,
Nu știi, sau poate știi ceea ce crezi.

Vrei să accept ceva ce-i ireal,
Cu tot excesul, maxim, de voință,
Să-mi mutilez a viselor credință
Prin evitarea traiului normal.

Zici și susții, idei fără motiv,
Contrare vieții ce o ai dorită,
Punând accent pe-a trupului ispită
Când faptele au rol imperativ.

Te dăruiești, e-adevărat, frumos,
De-ajungi să faci de fapte mari risipă,
Făcându-mă să simt, măcar o clipă,
Că pot s-ajung și-n rai mergând pe jos.

Dar nici atunci nu știi... Ori înțelegi
Ceva ce spui că e-n normalitate
Că mersul drept înspre finalitate
Este fixat între divine legi.

Și-așa-i mereu, un drum cu sens contrar,
Cu neștiința pusă-n loc de seamă,
Făcându-i, tu, exagerat, reclamă,
Sperând că nu-i doar vorbă în zadar.

Ideile-mi sunt țintă, nu reper,
Și calea înspre ea îmi este dreaptă,
Chiar dacă pragul ține loc de treaptă,
Ori pare în zadar sau efemer.

Eu trăiesc... Tu spui mereu că știi
Cum să am idei înspre mai bine,
Dar nu vrei nicicum să-mparți cu mine
Minimele mele bucurii.

duminică, 3 martie 2019

Ecou de nou

Nu știu cum, nu știu de unde,
mă îndeamnă o idee,
Să privesc spre orizontul
ce-i acum doar o scânteie,
Printre umbre, printre raze,
așteptarea o grăbesc,
Să se-nfăptuiască seara
când e dat să te-ntâlnesc.

Despre tot ce-nseamnă clipa
știu deja cu amănunte,
Însă tot nu știu pe unde
se va face-a sorții punte,
Când va fi noaptea întreagă,
și apoi întreaga zi
Pentru gânduri, pentru fapte,
vieții sens de-a dărui.

Voi veni pe drum de seară
când vei fi pe drum spre mine,
Dând umbririlor de veste
că n-au cum ne mai reține,
E deja trecut trecutul,
nu-și mai are nici ecou,
Într-al nopții miez fierbinte
orizontul va fi nou.

Deci, grăbește-te și lasă
orice urmă de-ndoială,
În destine întrebarea
e absurdă și banală,
Sunt deja un gând în tine,
și îmi ești deja un gând,
Simți cu totul mângâierea
flăcării ce-i foc arzând.

vineri, 1 martie 2019

În ritm hai-hui

Deja-i de mult... Trecutul miez de noapte
Ce se părea, în timp, a fi pierdut,
De fapt ne pregătise pentru fapte
Spre a-ți uita întregul tău trecut.

Eram străini, în vorbe... În privire,
Cum nu știai, citeam ceea ce-a fost,
Și-n orice pas găseam doar amăgire
Și aventuri în căutări de rost.

Chiar te simțeam ciocan și nicovală,
Bătând monezi din trupu-ți renegat,
Căzut, de-atâtea ori, la învoială
Cu cei plecați, hoțește, la vânat.

Nu prea știai ce cale este dreaptă,
Mă așteptai dar nu vroiai să-mi spui,
Simțeai în pântec dorul ce așteaptă
Zvâcnetul clipei și un ritm hai-hui.

În încercarea ta de-ntârziere,
Mâinii-mi, pe coapse, îi făceai un drum
Ca deschizând o poartă, în tăcere,
Să nu mai lase loc de alt acum.

Până în zori, voind măsura-ntreagă,
Timpul l-ai pus a face mărturii,
De cum grăbit a fost, să se retragă,
Grăbindu-te să fugi de bucurii.

Ți-ai vrut acum să-ți ai, în tot, urmarea
Înveșmântării-n haină de concret,
Lăsând în voia sorții întâmplarea
Pe drumul ei, cu pasul ei încet.

Ani au trecut și multe sunt schimbate,
Purtându-mă ca vis zămislitor,
Când pântecul, primindu-mă, se zbate
Voind a fi,-n concretu-i, roditor.