Prin ecoul întâmplării fireşti,
Otiliei
Între noi n-a fost nicicând iubire,
Am curaj de asta să vorbesc,
Vremuri, din trecut, să-ți amintesc,
Ori, de nu mai știi, să-ți dau de știre.
Căutai ceva... în căutare,
Drumul s-a urnit întâmplător
Înspre un moment din viitor
Ce dădea speranțelor urmare.
Adevărul se numea dorință
Ce, în noapte somnul ți-l fura
Și-nspre deznădejde te ducea
Când priveai a vieții folosință.
Și m-ai vrut, ca formă și măsură
Invocându-mi dreptul meu, firesc,
De-a-mi lăsa, în sensul omenesc,
Ca amprentă-ntreaga semnătură.
Între coapse-ți n-aveam îndurare
Să găsesc motiv de-a fi grăbit,
Conștient că-i mult mai nimerit
Să vezi clar ce-i mic și ce e mare.
Iar prin mersul fiecărei clipe
Totul se-ntâmpla până-n final
Ca-ntr-un fel, și tipic și normal,
Semnul vieții să se înfiripe.
N-avea rost să pun nici o-ntrebare,
N-avea rost să dau vreun răspuns,
Faptele erau îndeajuns
Ca o ceartă fără de-mpăcare.
Și-au fost toate date ca să fie,
Tu să-ți ai un scop, să-l împlinești...
Va veni și vremea să plătești
Hotărâta-ți mare nebunie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu