E prea târziu să îmi doresc să mor,
Nici moartea n-o să-mi fie anonimă,
S-ar dovedi cu totul sinonimă
Ideei că rămân nemuritor.
Acum e totul irațional,
N-am dreptul rătăcirii în răscruce,
M-am obligat să nu trăiesc banal
Scriindu-mi, singur, numele pe cruce.
Îmi este ea și-nsemn și clar motiv
De-a accepta chiar bețele în roate,
Ori efemerul rol decorativ,
Când vreau mai mult și doar puțin se poate.
Nu vreau s-o schimb, nu pot s-o-ntrăinez,
Nici să o las prin văgăuni pierdută,
Cât încă urc spre creste s-o așez
Ca și stindard de cotă absolută.
Consens cu viața nu-mi doresc să am
De-ajunge-a fi cum vrea întreaga lume,
Nici să susțin că cineva-mi e neam
Ca doar așa să am, mințind, renume.
În crezul meu prea multe nu încap,
Și nu încap nicicum alternative,
Nici gânduri ce îmi vin aiurea-n cap
Puse ad-hoc în rol de obiective.
Drumul mi-e drum și mersu-mi este mers,
Nu știe altă formă să aleagă,
Lăsând repere urme de neșters,
Ce-și au povestea lor, mereu întreagă.
Și-i scrisă mult de pașii ce, desculți,
Nu s-au oprit din teama de departe,
Făcându-se, cu anii, tot mai mulți,
M-au depărtat, fără să știu, de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu