Uitând să mai plecăm pe-același drum,
N-ai să ajungi vorbind de-o viață nouă,
Mereu vei fi cu mine, ca acum.
Oricând, în miez de fapte, o-ntrebare,
Îți va zdrobi simțirea cu peceți
Făcând să simți că-n orișice urmare
Mă porți în pântec pentru zeci de vieți.
În vise vei mai spune că-ți e bine,
Și-ți vei dori într-una să visezi
Tocmai atunci când vei fugi de mine,
Spunându-ți că nu-i cazul să mă vezi.
Știindu-mă veghindu-te în noapte,
Vei tot gândi că nu e drept să vrei
Să te-nsoțești cu mincinoase fapte
Și să te minți că n-ai alte idei.
De-ar fi s-alegi acum o altă cale
Convinsă că îți poate fi reper,
Trezite se vor vrea idei banale
În contul adevărului din Cer.
N-ai cum să fii mireasa unor clipe
Ce nu îți e venită ca și dar,
Cel mult de poți deda unei risipe
Spre pierderi de speranțe în zadar.
Va fi să-ți fie soarta însă dreaptă,
Și n-ai să poți departe să te duci,
Știind că-n tine cel ce sunt te-așteaptă,
Dându-ți motiv să nu stai în răscruci.
Nimic nu-ți poate fi întru schimbare,
În tine sunt, cu tot ce-s eu, totem,
Doar riști înspre o viață viitoare
O binecuvântare în blestem.
Să ne simțim trăind ca într-un templu,
Privindu-te să știi că te contemplu
În forma ta, de vieți începătoare.
Și să mă simți cu foame și cu sete
De trupul tău, fierbinte, zvâcnitor,
De-al clipei gând, deloc surprinzător
Când mâna-mi ia voinței înainte.
Să stăm așa și să vorbim de toate
Gustu-mi să-l simți, lăsându-mă să gust,
Prin coridorul umed și îngust,
Trăirea unor vise nevisate.
Și-n miez de noapte ochii înspre stele,
Pătrunsă-n profunzimi, să ți-i ridici,
Jurând că n-ai de ce să te dezici
De ruperea absurdelor zăbrele.
În sus, în jos, oricum ți-ar fi mișcarea,
Când gându-și ia repausul firesc,
Să-mi fii speranța visului lumesc
Că în destin ni-i fapta și urmarea.
Menind istorii cum e dată soarta
Prin ce însemni, prin tot ce e să-nsemn,
Să fim mereu simțirilor îndemn,
Uitând eșecul, neputința, cearta...
Acolo-n munți, pe unde nu ne știe
Privirea unor ochi prea-ntrebători,
Expresia fireștii sărbători
Seară de seară să devin, eu, ție,
Și-ntru reala vieții împărțire,
Seară de seară, pe al clipei teasc,
În tine să mă știi și să renasc
Din gândul tău și-a vieții regăsire.
Conștiința nu se schimbă prin machiaje,
Sub fard obrazul e, la fel, pătat,
Și nici ideea noilor miraje
Nu-l face mai frumos ori mai curat.
Urma de fapte e mereu prezentă,
Se vede-n pasul pus șovăitor,
În lacrima ce ochilor e-absentă
Când cei ce-s drepți, fără de vină, mor.
O linie prea bine conturată
Pusă pe chip cu rost demonstrativ,
Nu poate da dovezi că e urmată
Oricând, oricum, în mod imperativ.
Și nici culoarea, variind nuanțe
Din gri plecând, prin palide culori,
Nu șterge umbra marii aroganțe
Bazată de concluzii și erori.
Oricât de neted chipul se voiește,
Emblemă nu devine nici un fard,
Nici când lumina-n el se oglindește
Mimând o fluturare de stindard.
Cum doar privirii dă, o clipă, seamă
Contextuala spumă-a unui val,
Așa și fardul în desfrâie cheamă
Pe cei ce cred, o biată plută, mal.
Schimbarea nu se face peste noapte,
Cu-n studiat obiect de ornament,
Când, pe fațade, urma multor fapte
Arată al trăirii argument.
Iubita mea, această vară doare,
Nici nu mai știu de pot să o suport,
Ecranul zilei fix e-n unghiul mort,
Și agățat de razele de soare.
Simt mâinile, zvâcnind, cum se ridică
Spre Ceruri cu instinct de rugăciuni,
Când tu începi să scazi și să aduni,
În calcule ce viața îți complică.
Pământu-ncins e flacără mocnită
Ce dă ideea arderii de tot
Celor ce văd credința un complot
De nu li-i ruga grabnic împlinită.
Pădurile de umbre sunt sărace,
Apar vederii cercetând păreri
Despre trecute și uitate veri
În care umbrei nu avea ce-i face.
Suntem și noi acum loviți de toate,
Tot focul verii pare strâns în noi,
Și tot mai multe planuri și nevoi,
Ne-arată că și mult mai rău se poate.
Fântânile se sărăcesc de ape,
Nu se mai vor la însetare leac,
Vor, de-nsetați, mai repede să scape,
Și, mai ales de cei ce rău le fac.
Tot vin furtuni și plouă cu dezastre,
Și soarele apoi usucă tot,
Când zorii zilei la iveală scot
Esențele nimicniciei noastre.
Privirile surprinzi, le crezi absente,
Pierdute într-un colț de orizont,
Și-mpiedicate-n forme cu accente
De plin război ori enigmatic front.
Îmi spui, și crezi, că fuga mea într-una
E consecința unui drum greșit
Pe care l-a bătut, cu scop, minciuna
Lăsându-mă să cred că-i nimerit.
Răspund mai greu și par pierdut de lume,
Ca un suspect vădit tăinuitor
Ce tot negând își neagă al său nume,
În sinea lui mereu bănuitor.
Gându-mi aleargă, dus înspre departe,
Spre înapoi mai rar, comparativ,
Dar mai mereu spre viața fără moarte
În care-s ancorat definitiv.
Îți par sedus de stelele pierdute
Pe drumul lor mereu inoportun,
Luptând pe metereze de redute
Uitând de vremea când mai toate-apun.
Am așteptat destul, vremea-i trecută,
Alt adevăr trăiesc, nimic de zis,
Dar consistența-i altfel cunoscută,
Nu-i respectat nimic din ce-ai promis.
Privirea-mi e, așa cum zici, absentă,
Și tragi concluzii, nu mă crezi prezent,
Îmi tot vorbești de-absența prevalentă
Ori de consenul ei echivalent.
Dar nu te-ntrebi, nicicum, în nici o clipă
De ce nu dorm, de ce în somn vorbesc,
Sau cât, și cum, privirea-mi regăsesc,
Când faptele nu-mi sunt înspre risipă...
Puțin mai e, puțin a mai rămas,
În întrebări, căzând, vei vrea a crede,
Simțindu-te, cu totul, în impas
Văzând ce azi nu crezi că se tot vede.
Dezastrul nu va fi ocolitor,
Și nici nu va avea, o clipă, milă,
Îl vei simți în ochii tuturor,
Fiindu-ți, chiar de gând, cumplit de silă.
Nu-i nici o treaptă, nici un fel de prag
Să-ți ai în cale, să îți dea de veste,
Oricât vei vrea, sinistrul rămășag
Să fie fals, eventual poveste.
Spre mai departe n-ai cum să mai vezi,
Ideile-ți sunt doar un nor de ceață
Nici prin minciună n-ai ce să creezi,
Te-ngenunchează propria ta viață.
Elanul clipei, nuanțat extrem,
Ți-a devenit, prin ani și ani, povară,
Că-ți este crucea, de-o refuzi, blestem,
Ce-n miez de noapte visu-ți înfioară.
Mai greu îți este aerul curat,
Pe zi ce trece-l simți cum te apasă,
Dar nu accepți că nu te-ai împăcat
Și încă prea puțin de viață-ți pasă.
Cade continuu faldul prea întins,
Sătul de-a fi absurdului cortină,
Sau drept stindard și, noaptea, rug aprins
Dându-ți iluzii, umbre și lumină.
Puțin mai e, mereu tot mai puțin,
Chiar tu-ți aduci momentul mai aproape,
Și te vei ști, convinsă pe deplin,
Prinsă de val și tulburări de ape.
Diminețile mele sunt triste
Un coctail de vis și calvar
Și de clipe ce trec în zadar
Amintidu-mi că vor să existe...
Zi de zi le împart eu cu mine,
Încercând, câte ceva să-nvăț,
Și de-a serii tăcere m-agăț
Cu speranțe spre vremea ce vine.
N-am idei despre altfel de lume,
Despre altfel de fel ori firesc,
Oricât caut, nimic nu găsesc,
Consecințe absurd să rezume.
Timpul trece în volte rapide,
Pare scurt și se-arată prea lung,
Însă eu am ajuns să-l alung,
Cu idei, prin absurduri, stupide.
Rar pricep cum se face lumină,
Rar concep ce-i umbrirea prin nori,
Însă nu dau accept la erori,
Nuanțând absolvirea de vină.
Miezul zilei e rar e dorință,
Resimțită doar seara, târziu,
Când tristețea încerc s-o prescriu,
Acceptând-o firească sentință.
Diminețile mele sunt triste
Și se trec, mai mereu, în zadar,
Fac din vise, mereu, un coșmar,
Amintidu-mi că vor să existe...
Bancheta este tare... dar adorm,
Mă copleșește, totuși, oboseala,
Nu pot s-o-nșel... Nici dorul meu enorm
N-o face să accepte învoiala.
Idei ce n-au motive stau îndemn
La multe vorbe vagi și compromise
De tot mai multe gânduri ce sunt semn
Concretului prin pildele din vise.
De dor îmi simt cuvintele cum dor,
Cum alt accent, de mâine, le apasă,
Prin conjugări la timpul viitor
Ce regăsesc uitatul drum spre casă.
Oameni ai legii, parcă în control,
De lunga adormire mă întreabă,
Iar enervarea, scurt, mă dă de gol
Printr-un răspuns de unică silabă.
Nici clipa nu mai are drept model
Odihna nopții ce curând sosește,
Fiind mereu neliniștii hotel,
Sperând că minții rostul îl găsește.
Și tot aleargă neavând opriri,
Găsindu-și multe, fără sens, motive,
De-a compara uitate amintiri
Cu limite de timp exhaustive.
Să dorm n-aș vrea, aș vrea să mai stau treaz,
Ca nimeni să nu știe ce-i cu mine,
Ori să se creadă că îmi e necaz
Că vreamea-mi trece și o alta vine.
Însă adorm, dar îmi apar și-n vis
Și simt acut că o banchetă, tare,
Îmi este vieții vajnic compromis
Ca într-un fel să uit că ea mă doare.
Prin mine însumi lupt, să fac dreptate,
Cu nedreptăți ce nu mi se cuvin,
Cu aberanți ce-și cred un rost divin
Cu călcători de drept la libertate.
Nu mai contează că nu-mi este bine,
Că-mi este rău, mai mult și tot mai mult,
De mine însumi doar ascult,
Lupta e-a mea, îmi aparține.
N-am aliați ai lumii pământene,
Căci mulți nu cred în lumi de dedesubt,
Chiar că resimt căderi absurd și-abrupt,
Fac doar schenarii, scheme, scene.
De plâns nu plâng, deși aș vrea a plânge
Când omul rău vrea răul tot mai rău
Și când tot vrea s-adune-n contul său
Vărsări de lacrimi și vărsări de sânge.
În visul meu mi-apar, îmi sunt știute
Mărimi de umbre cu conturul clar
Ce-mi calcă-n urme noaptea ca, măcar,
Să uit, grăbit, cărările bătute.
Și le aud găsind apelative
Prin care sunt din drepturi decăzut,
Pus în tiparul unui fals trecut
Între clișee, roluri și motive.
De multe ori mă simt ca-ntr-o poveste,
Și tot ce-mi spun, și spun, e că-i ciudat,
Când cei ce-n luptă, cândva, m-au chemat,
Se tem de adevărul dat ca veste.
Prin mine însumi... marea provocare
A fost un gând ce s-a lăsat rostit,
Se poate dintr-o pură întâmplare
Când rost avea să fie împlinit.
Eu sunt chiar simplul anonim
Ce nu vorbește despre tot ce face,
Și care și-ar dori în pace
Să-și fie casei toponim.
Sunt simplul om, un truditor
Al zilei care, totuși, trece,
Dar nu mă-mbăt cu apă rece
Să cred că-s doar un trecător.
Bisericile nu mă-ncap,
Nu-s bun de mare ascultare,
Ba chiar îi pun la încercare
Pe cei ce mi se urcă-n cap.
Vă dau ce vreți și ce doriți
Nu-s ahtiat după avere,
Nici după maxima plăcere
A banilor ce nu-s munciți.
În general doar fac și tac,
Nu-mi place lauda deșartă,
Nu sunt, ca mulți, o gură spartă
Ce spun că dau la toate leac.
Nu trag de ceasuri îndărăt,
Dar număr fiece secundă
Când unii vor să o ascundă,
La zile mari să mă îmbăt.
Câteodată fac urât,
Când votul mi se reproșează,
Văzând că tot ce mai contează
Nu e obrazul, ci un gât.
Așa cum știți că-i statuat,
Când nu mă las a fi păpușă,
Și nici minciunilor mănușă,
Sunt cetățeanul turmentat.
Sunt un nimic, prea bine știu,
N-am nume cu istorici rezonanțe,
Dar sunt bogat, mai am speranțe
Să fiu oricaând ce vreau să fiu.
Drepturi oricâte am pe lume,
Pe unul singur nu-l cedez,
Pot să dispar ca om, ca nume,
Dar el e singurul meu crez.
Nu-l pun în nici o învoială,
În armistițiu ori în pact,
Și nu dau lumii socoteală
Că-l am, identității, act.
Oricărori lumi, firești, oculte,
Nu-l pot lăsa spre cercetări,
E dreptul meu de-a ști mai multe,
Și de a-mi pune întrebări.
N-am nici o bază în părere,
De n-o susțin cu-n argument,
Când n-are altfel de repere
Decât absurdul meu accent.
Dintotdeauna, o chemare
Mi-a arătat că nu-i de-ajuns
Să mă feresc de întrebare,
Temându-mă de-al ei răspuns.
Și-mi e religie în viață,
Cu ea încep, cu ea termin,
Prin ea văd limpede prin ceață
Și pot dezastre să previn.
Orice ar fi, nu se sfârșește
Dorința marilor chemări
Că e firesc, e omenește
Să am noiane de-ntrebări.
Pun întrebări și le voi pune
Clipă de clipă, zi de zi,
Că, sigur, cineva-mi va spune
Ce-nseamnă-a fi sau a nu fi.
Iar, de-i așa, că merg spre moarte,
Las întrebarea ca motiv
Ca cel ce merge mai departe
Să fie interogativ.
În felul ei, elementară,
Nevoie de-ntrebare e,
Chiar dacă ea e și povară,
Eu și acum întreb: De ce?
Ce se-ntâmplă Doamne-n România?
Cât de mult de suferit avem?
Când ne vom găsi, din nou tăria
De-a avea dreptatea țel suprem?
Ura e azi o dogmă și, ca normă,
E limitată doar de infinit,
Nimeni nu vede că-i deja enormă,
Și nu se vrea să ia, cumva, sfârșit.
Vremuri se trec și adevărul piere,
Minciuni sfruntate îi sunt puse-n loc
Și-n mod fatidic pier, întru tăcere,
Cei ce nu vor să joace al lor joc.
Dreptatea intră iarăși în celulă,
Protocolar, dar, iată, cu-nțeles,
Pentru o lume-ntreagă ce-i sătulă
De-alesul ce de alții e ales.
Loc nu mai e de nici o vorbă bună,
Și-n bucurii trăit e doar ce-i rău,
Gând înspre rău pe mult prea mulți adună
Omul de rând aproape e călău.
Cel care face și mai vrea să facă
Ce s-a cerut și ceea ce-a promis,
E pus în lanțuri, obligat să tacă,
Și numele-i, pe viață, de proscris.
Iubiți sunt cei proslăvesc prostia,
Cei ce nu știu nimic dar au păreri,
Și-s supărați pe toată România
Că n-au, așa cum își doresc, puteri.
Valorile sunt bune de reclamă
Altfel sunt vieții greu de suportat,
Trăiesc uitate, neluate-n seamă,
Fac parte din trecutul demodat.
Ideea nu e bună dacă-ncape
Pe mâna unor oameni hotărâți,
Sens își găsește doar putând să-ngroape
În ură pe bătrânii amărâți.
Ce se întâmplă, Doamne, ce se-ntâmplă?
De ce suntem, de peste tot loviți?
De ce, chiar oameni albi, de mult, pe tâmple
Intră în rolul marilor tâmpiți?
Se scriu, din nou, scenarii duplicat,
Justificând o cinică-mplinire
A celor ce, dogmatici, au trădat
Dorința și ideea de unire.
Eu nu mă mir și nu mă contrazic
Cu cei ce spun povești din auzite,
Că argumentul lor e un nimic
Fezabil pentru minți prea odihnite.
Istoria e-n buclă, nu e greu
De-a observa fără priviri spre stele,
Că au ajuns arhivele muzeu
Despre atâția stâlpi de cafenele.
Și cei ce liberi sunt de orice crez,
Ca și-n trecut, ei fac ce știu, trădează,
Vorbind de-a nucii coajă ca de miez,
Ori de beția lor ce ne veghează.
Mereu impun, mereu privesc de sus,
Nici nu le pasă că, la socoteală,
Dând peste cap chiar ceea ce-au impus,
Soluția e-aceeași, imorală.
Ei, liberalii... Ei, ca buni români,
Ne-au dus sub o străină stăpânire
Ca-n fapt să fie tocmai ei stăpâni
Mânați de visul lor de parvenire.
Și au găsit momentul oportun
Lecții să dea de cum se guvernează
Fiind țăranii carne pentru tun
Sau alții puși, în închisori, sub pază.
Iar haosul ajuns-a maniac,
Se fac tocmeli, de obicei, frivole,
Înspre direcții ce o clipă plac,
Pierdute apoi din gânduri și busole.
Totu-i la fel, nimic nu este nou,
Se scriu povești ca drept de moștenire,
Istorii ce se vor, mereu, ecou
Ideilor ce vin din nesimțire.
Învingătorii n-au nicicum măsură
Când în istorii gloria-și așează,
Și ca să-și aibă loc de mare vază
Merg, cu motiv, mai mult pe scurtătură.
Cum lacrima nu pot s-o înțeleagă,
Acuză pe învinși de neputință,
Punând în plângeri multă stăruință,
Când vor pe alții-n cursă să-i atragă.
Doar cei învinși mai au simțirea trează,
Știu granița dintre iubiri și ură,
Și nu-n istorii ci-n literatură
Scriu adevăruri care enervează.
Că tocmai adevărul li-i credință,
Și altceva nu pot să mai aleagă,
Din viața lor nu pot să se retragă
Sau să mimize altfel de voință.
Ei nu suportă fala cea neghioabă
A unora ce dau altfel de veste,
Preferă să-i cunoască prin poveste,
Cei care, despre ei, mereu întreabă.
Cei ce-au învins ajung sătui de toate,
Cu totul, ridicarea lor prin sânge,
Peste destin de oameni se răsfrânge,
Uitând de-nvinși, de drepturi respectate.
Iar dacă vor revolte să-i conteste
Un tribunal al forței, plin de grabă,
Pun alte adevăruri pe tarabă,
Ca pedepsirea, lumea, s-o ateste.
Învinșii însă, dreptul de a plânge
Și-l fac și leac și dor de libertate,
Având puteri de-a crede în dreptate
În lupta lor cu împilări nătânge.
Trenurile vieții pleacă rând pe rând,
Pleacă-n miezul zilei ori în miez de noapte,
Pe peronul gării stau cu teamă-n gând,
Așteptând sorocul altor, multe, fapte.
Galbenă-i lumina, ochii mei sunt triști,
Greu văd ce-i aproape, greu și ce-i departe,
Însă văd, ca umbre, bieți ratați artiști
Ce-și vor nemurirea alergând spre moarte.
Unde îmi pun pasul liber și corect,
Unii vin să-mi pună gheață sub picioare,
Pus sunt la-ndoială și numit suspect
Acuzat că mintea îmi e visătoare.
Mă somează gara că ocup un loc
Ce îl vor și alții care tot așteaptă,
Să mă vadă totuși dacă ard în foc
Când o judecată o găsesc nedreaptă.
Încordarea lumii a crescut cumplit,
Mari, mai mari orgolii par să se trezească,
Infinitul pare că-i deja finit,
Definit ca formă absolut lumească.
Nu mai sunt patetic, nici sentimental,
Dacă e nevoie bat cu pumnu-n masă,
Dar acum iau seama cum, prin trai banal,
Mulți nu merg niciunde, dar puțin le pasă.
Într-o lume-n care totul e cum nu-i,
Că un tren se-ntoarce nu mai e eroare,
Fiecare-și face azi o lege-a lui,
Și chiar că e strâmbă, o ține-n picioare.
Stau și-aștept în gară trenul cu-n vagon
Ce, eu știu, veni-va, fără să dea veste,
Și va fi-mbulzeală mare pe peron,
Zvon de mare viscol și, prin gări, proteste.
Învăța-voi iarăși drumurile mari,
Și speranța clipei îmi va da binețe,
Umbre voi mai vede peste ochelari
Cu altfel de forme, ca și-n tinerețe.
Va veni o vreme când, deloc tăcând,
Se vor face toate ca-n idei în fapte,
Gări, fără de număr, adunând în gând,
Scurtele-mi escale chiar în miez de noapte.
Dimineți grăbite înspre miez de zi,
Vor avea esența marilor speranțe,
Integralitatea mă va înzidi
Într-o nemurire fără de restanțe.
Trenurile vieții pleacă și tot vin,
Gările-s făcute mersul lor să-ndrepte,
Nimeni ia seama că au rost divin,
Trenuri să gonească, trenuri să aștepte.
Stau pe-aici, prin gară, nici nu știu de când,
Ca să număr anii ce se trec în pripă,
Prevestind schimbarea care, așteptând,
Pune-n evdentă o banală clipă.
Eu adevărul știu că vi-l zic vouă,
Și-n consecință n-am cum să mă tem
Când m-alungați în ploaie dacă plouă
Ca să mă spăl de-al vorbelor blestem.
Vă tot vorbesc din marea datorie
Ce o avem, ca oameni, orișicând
Să nu ne fie răul bucurie,
Să nu purtăm idei de rău, în gând.
Era, desigur, mult mai bine dacă
În alte vremuri viața mi-o duceam,
Când sabia stătea mai bine-n teacă
Și-alte porniri, spre împliniri, aveam.
Dar sunt aici, nu doar din întâmplare,
Adus de-al conjuncturii tăvălug,
Și nu mă plâng, deși, mi-e clar, mă doare,
Am nervii-nchiriați acestui rug.
Nu am, nu-mi fac iluzia deșartă
Că mulți mă vor iubi pentru ce fac,
Când văd nevolnici ce se iau la ceartă,
Mai totdeauna, doar pentru un fleac.
Mărturisesc, mă limitez într-una,
La gândul spus sub forma unui vers,
Ca nu cumva, dezlănțuind furtuna,
Nebunii să dea foc la univers.
Istoria nu poate fi prea clară,
Rescrisă, după pofte, de lachei,
Când năpustesc spre ea ca și o fiară
Fierbând între instincte și idei.
Sunt prea convins că dogma e o crimă,
Și că iubirea n-are sens prin legi,
Chiar dacă ea tentantă-i, ne reprimă
Dorința de-a fi liberi și întregi.
Din dogme s-a născut atâta ură
Purtată într-un sens și-apoi invers,
Că nu găsesc nici o idee pură,
Toate-s monezi cu față și revers.
Se fac mereu eforturi să se vadă
Blazonul drept fundal de avatar
Și exigențe puse pe fațadă
Acoperind un suflet mic, murdar.
Dezastrele ne fecundează ființa,
Crezând în limitări și în popriri,
Lăsând eratei, la subsol, credința
Ca adăpost în caz de amăgiri.
Nici bunul simț azi nu ne mai convine,
Milostivirea-i faptă de stindard,
Ca totdeauna vorbei să dea bine,
Mascând astfel al simțului retard.
Omul nu-ncape-n DIN, în GOST, în ASA,
El standard este doar în felul lui,
Oricât de diferit îl face rasa,
Ca el, un altul, niciodată nu-i.
Nu mă justific, nici nu am nevoie,
Că sunt asemeni vouă, om de rând,
Sau că vorbesc și uit să vă cer voie,
Dar nu pot să mi-ascund o viață-n gând.
De cum suntem și cum e-acum în țară
Mă simt, oricât nu vreau, dator,
Să spun că vine rău și din afară
Dar și din noi, din fapta tuturor.
În toți e-acum o-mpotrivire dură
Ce piedici pune propășirii ei,
Și-o altă diabolică măsură
A marii închisori pentru idei.
Ideea-i tot ce pururi ne rămâne
Când adevărul este hăcuit,
În contra presiunilor hapsâne
Și-a traiului meschin, nesăbuit.
Vă spun că adevărul enervează,
Dar vă-nțeleg că nu mai suportați
Pe cei ce încă mintea și-o au trează
Iar voi, dormind, de ei vă depărtați.
Te-arătai a cuțit,
Mă simțeai ca o rană,
Eram pururi în goană,
Și mereu obosit.
Mă vedeai odihnit,
Și spuneai că nu-mi pasă,
Că vin noaptea pe-acasă
Oarecum rătăcit.
Te găseam cercetând,
O idee-nțeleasă
Ca și vis ce îndeasă
Miezul nopții în gând.
Tot mereu alergând
Prin nămeții de ceață,
Pe sub munții de gheață
Stăteam morții la rând.
Prea puțin înțeles
Îmi aveam despre viață,
De schimbarea la față
Ce-ți era drum ales.
Părea totul exces,
O eternă urcare,
Ca o simplă-ntâmplare
Condamnând la succes.
Între plus infinit,
Și fireasca urmare,
Ai ales, la plecare,
Să fii vârf de cuțit.
Multe discuții... în prim plan țăranii,
Între idei de nu-și mai au opriri,
Ca rod al marilor strădanii
De a găsi o țintă spre loviri.
Întreaga lume pare tulburată
Că fac ce fac dar nicidecum pe plac
Celor ce spun cu vorba apăsată
Despre puterea lor de a fi leac.
Pe ei îi văd în lipsă de cultură
Dogmaticii absurdului frivol
Ce-ndeamnă spre furie și spre ură
Și coborârea minții în subsol.
Probleme sunt, ca peste tot în lume,
Au fost dintotdeauna, și vot fi,
Dar astăzi au ajuns să le dea nume
Cei ce, mințind, vor numele-a-și cinsti.
Și tocmai ei, ce nu mai vând la piață,
Goniți în zorii zilei de samsari,
Ajung blamați prin spate și prin față,
De-ai neputinței tainici emisari.
În mintea celor ce se cred cu școală,
Ei sunt fără rușine și inculți,
Și n-au, în tot ce fac, o socoteală,
De-aceea umblă, prin pământ, desculți.
Când umblă zvonul că în lume-i bine,
Sunt anonimi, în satul lor uitați,
De-ajung muri cu bucurii puține
Cu dor de cei de lângă ei plecați.
La Kladovo vorbirea românească
Sună cumva, nici nu știu cum, altfel,
De parcă e lăsată s-o rostească
Oameni ce-și au credința ca model.
Și se aude-n plâns șoptit, de doină,
Venind dintr-un trecut trăit pe-ascuns,
Cu împrumut luând a iernii moină
Simțind înghețul că-i era de-ajuns.
Știe să râdă fără să îi pese
De-acuzatorii ce îi ies în drum,
Ce prin slujirea multor interese
Ajunși la gârbovire sunt acum.
Mă simt surprins de propria tăcere,
Cuvinte n-am, orice aș vrea să spun
Văd tot români, dar alte caractere,
Ce n-au remorca poftei bun comun.
Trezirea-n glas vrea ea să întârzie,
Să pot cuprinde tot ce-i de cuprins,
Găsind, pe rând motiv de bucurie
Că spiritul uman nu e învins.
Altfel vorbește limba românească
La Kladovo, pe un pământ străin,
Rămasă din străbuni să dovedească
Ce rădăcini, în lume, ne susțin.
