Concluzii decisive

Eu adevărul știu că vi-l zic vouă,
Și-n consecință n-am cum să mă tem
Când m-alungați în ploaie dacă plouă
Ca să mă spăl de-al vorbelor blestem.

Vă tot vorbesc din marea datorie
Ce o avem, ca oameni, orișicând
Să nu ne fie răul bucurie,
Să nu purtăm idei de rău, în gând.

Era, desigur, mult mai bine dacă
În alte vremuri viața mi-o duceam,
Când sabia stătea mai bine-n teacă
Și-alte porniri, spre împliniri, aveam.

Dar sunt aici, nu doar din întâmplare,
Adus de-al conjuncturii tăvălug,
Și nu mă plâng, deși, mi-e clar, mă doare,
Am nervii-nchiriați acestui rug.

Nu am, nu-mi fac iluzia deșartă
Că mulți mă vor iubi pentru ce fac,
Când văd nevolnici ce se iau la ceartă,
Mai totdeauna, doar pentru un fleac.

Mărturisesc, mă limitez într-una,
La gândul spus sub forma unui vers,
Ca nu cumva, dezlănțuind furtuna,
Nebunii să dea foc la univers.

Istoria nu poate fi prea clară,
Rescrisă, după pofte, de lachei,
Când năpustesc spre ea ca și o fiară
Fierbând între instincte și idei.

Sunt prea convins că dogma e o crimă,
Și că iubirea n-are sens prin legi,
Chiar dacă ea tentantă-i, ne reprimă
Dorința de-a fi liberi și întregi.

Din dogme s-a născut atâta ură
Purtată într-un sens și-apoi invers,
Că nu găsesc nici o idee pură,
Toate-s monezi cu față și revers.

Se fac mereu eforturi să se vadă
Blazonul drept fundal de avatar
Și exigențe puse pe fațadă
Acoperind un suflet mic, murdar.

Dezastrele ne fecundează ființa,
Crezând în limitări și în popriri,
Lăsând eratei, la subsol, credința
Ca adăpost în caz de amăgiri.

Nici bunul simț azi nu ne mai convine,
Milostivirea-i faptă de stindard,
Ca totdeauna vorbei să dea bine,
Mascând astfel al simțului retard.

Omul nu-ncape-n DIN, în GOST, în ASA,
El standard este doar în felul lui,
Oricât de diferit îl face rasa,
Ca el, un altul, niciodată nu-i.

Nu mă justific, nici nu am nevoie,
Că sunt asemeni vouă, om de rând,
Sau că vorbesc și uit să vă cer voie,
Dar nu pot să mi-ascund o viață-n gând.

De cum suntem și cum e-acum în țară
Mă simt, oricât nu vreau, dator,
Să spun că vine rău și din afară
Dar și din noi, din fapta tuturor.

În toți e-acum o-mpotrivire dură
Ce piedici pune propășirii ei,
Și-o altă diabolică măsură
A marii închisori pentru idei.

Ideea-i tot ce pururi ne rămâne
Când adevărul este hăcuit,
În contra presiunilor hapsâne
Și-a traiului meschin, nesăbuit.

Vă spun că adevărul enervează,
Dar vă-nțeleg că nu mai suportați
Pe cei ce încă mintea și-o au trează
Iar voi, dormind, de ei vă depărtați.