joi, 29 august 2019

Fânul de vară

Să mergem într-o zi la strâns de fân
Când toți vor crede că suntem în casă
Iar eu, buimac, în urmă să-ți rămân
Ca să te văd fierbinte și frumoasă.

În patima ereticei amiezi
Să nu te poți, dd nici un fel, opune
Orice ar fi când fi-va să mă vezi
Că-mbrățișez, privind, ce nu pot spune.

Cu un deplin și hotărât avânt,
Când sângele se va grăbi să fiarbă,
Din gesturi să-nțelegi al meu cuvânt
Și să ne-ascundem, făptuind, în iarbă.

Să-ți simt dorința mirosind trifoi,
Lăsându-te sub paza umbrei mele,
Când gândul se reduce doar la noi
Și fânu-n juru-ți face temenele.

Dând tot uitării, adunând un gând,
Așa cum ni-i condiția umană,
Știindu-ți focul patimii arzând,
Să-mi spui, în șoaptă, vorbe de dojană.

Fără să pot ceva să îți mai spun,
Trăind și eu aceeași nerăbdare,
Firescului motiv să mă supun
Să intru-n foc precum într-o-ntâmplare.

Și de va fi mai mult, tot prea puțin
Va fi să credem că, porniți în pripă,
Fără să știm, un rost concret divin
S-a vrut ascuns în formă de risipă.

Într-un târziu, uitând de adevăr,
De forma faptei pe pământ rămasă,
Să-ți aranjezi, cu flori, zburlitul păr
Ca timp să am, să mi te cer mireasă.

marți, 27 august 2019

Numire fără de hazard

Puștoaică-ți spun și știu că multă vreme
Așa vei fi și-așa te voi numi,
Cât învățând să n-ai de ce te teme
Concretul vieții ne va tot uni.

Vor curge multe ape în șuvoaie,
Veni-vor vremuri cu un rod bogat,
Și tu vei fi frumoasă și vioaie,
Trăind motivul gândului curat.

Te vor veghea luceferii în noapte,
Și soarele, în zi, ca privitor,
Dându-ți vestiri de viitoare fapte
Înspre firescul pas izbăvitor.

Spre timpuri vechi uita-vei orice cale
Surprinsă de convinsul tău avânt
Și consistențe cvasi-radicale
De-a fi, prin fapte, zid de legământ.

Puștoaică-ți spun, cu-n aer de dojană,
Când viselor, cu tot ce ești, te dai,
Și mi te lași, plăpândă, diafană,
Scoțându-mă din rolul de cobai.

Vremuri trecute, urmele lăsate,
Ți le vor șterge marile-mpliniri
Prin bucuria clipei însetate
De dorul regăsirii-n dăruiri.

Și-ai să-mi devii ce știi din prima clipă,
Când ceva pasul ți-l ținea în loc,
Deși păreai sedusă de risipă
Ori de-al speranței, regăsite, joc.

Timpul va fi exemplu și dovadă
Că întâmplarea nu-i hazard deloc
Nici sorți, ce trași, pot orișicum să cadă,
Ci doar destinul și al vieții joc.

luni, 26 august 2019

Pe munte-n doi

Să mergem, toamna, sus, în vârf de munte,
Să nu ne pese că-n câmpii sunt ploi,
Și să uităm eterne amănunte,
Ca să ne-avem trăită clipa-n doi.

Lumini de focuri să ne fie-n noapte
Umbrare dinspre multe amintiri,
Dedați la nemurire și la fapte,
Să fim dovada trainicei iubiri.

Nimic, din toate câte sunt pe lume,
Să nu păstrăm, să nu ne fie gând,
Când stelele, strigându-ne pe nume
Ne vor găsi ca muritori de rând.

Doar tu și eu, în ceea ce pereche,
Legile firii simplu definesc,
Așa cum este datina străveche,
Să ne unim în traiul omenesc.

Avându-te, de viață dătătoare,
Să-ți fie Cerul unicul motiv
De-a mă grăbi-n fireasca întâmplare
Cu începutul ei introductiv.

Și-n mod firesc, și fără de oprire,
Să mă dedic întregului cuprins
Oricât ar fi, chiar fără de oprire,
Până va fi extremul pur atins.

Tu să renaști din simpla întâmplare
Că ne-a unit acest firesc prezent
Ce-și va lăsa amprenta ca urmare,
Voind a fi, continuu, repetent.

sâmbătă, 24 august 2019

Model de început

Nu-ți cer prea mult... Doar clipa de-nceput
Să nu o lași idei să îți impună,
Nici că e mult ce pare absolut,
Nici că suntem prea repede-mpreună.

Nici voie să nu-ți dai să spui că știi,
Prin amănunt, ce nu e dat spre știintă,
Și prin detalii, vieții să devii,
Cea care-o sărăcește de credință.

În clipa-aceea lasă-te să vrei
A te simți de viață dătătoare,
Și-aleasă, dintr-o lume de femei,
Să definești speranța de-nălțare.

Nu-ți mai întoarce timpul pas cu pas
Spre-nvățături cu formă generală,
Că n-ai să știi nici unde ai rămas
Când trupu-ți vei simți că se răscoală.

Pune-ți și gândul, dacă-l simți prea dur,
Să-și caute în viitor motive,
Lăsându-mă în voie să te fur
Spre a avea mai multe perspective.

Lasă-mi cu totul, fără de-ndoieli,
Pasul direct să urce marea treaptă,
Lipsit de premature rânduieli,
Să-ți poți dori mereu o cale dreaptă.

Fii tu și nu mai pierde în zadar
Drumul cel bun și-a clipelor favoare,
De-a dovedi că poți, fiindu-mi dar,
Să fii, mereu, o lacrimă de soare.

Nu-ți cer prea mult... De fapt nu-ți cer nimic,
Îți spun să iei cât vrei, cât se cuvine,
Să-ți iei și ce e mare și ce-i mic,
Și-ntr-un final, cu totul, și pe mine...

vineri, 23 august 2019

Ostentativele acuze

Îmi dau de veste unii că-s nedrept,
Că-n duritatea mea n-am sentimente
Și n-am răbdare, nu prea stau s-aștept
Când declanșez furtuni de argumente.

Sunt declarat de-a dreptul enervant,
Că pun la punct pe prost și-a lui prostie,
Și, în context, sunt prea recalcitrant,
Când nu accept gândiri de anarhie.

N-am bariere, recunosc, știu clar
Ce loc îmi am și câtă limitare
Își are simpla zbatere-n zadar
Când n-ai răspuns la nici o întrebare.

Și nu mă miră când, cei ce se zbat,
Vin cu dovada gropii cu gunoaie
Cu forță vin și pumni în mese bat,
Sărind, în grabă mare, la bătaie.

În mintea mea jignirile nu-ncap,
Și nu-s răspuns fireștilor acuze
Când vorbele, aduse cap la cap,
Pot doar, ca fapt divers, să mă amuze.

Nimic mai mult, și-așa s-a dat prea mult
Dreptul absurd de-a judeca prostește
Și-a accepta că poate un incult
Să lupte cu inculții vitejește.

Sunt sfătuit să fiu mai calm, pasiv,
Și să găsesc cuvinte potrivite....
Dar cât mai pot? Devin ostentativ
Când văd femei cu preț, ca niște vite.

Ne cumpără, cu totul, venetici,
Românii, mercenari, îi au în pază,
Chiar și copiii-s învățați, de mici,
S-ajungă, orișicum, un om de vază.

Și ni se dau din nou învățături
Numite drept deplin la libertate
De-ajungem sclavi ai veșnicelor uri
Duse mereu la cât de mult se poate.

Ni se arată calea de urmat
De cei ce sunt stăpâni pe interese
Dați ca exemple, dur și apăsat,
Chiar de sforarii marilor congrese.

Ce suntem noi și ce mai vrem acum?
Ce facem noi ca să ne fie bine?
În epoca extremului consum
Mai știm și ce, și cât ni se cuvine?

Cum să pot stau departe, privitor
Când adevărul e doar o zicală
Sau un ceva ivit întâmplător
De sub o mult prea mare poleială?

Cum să învăț, știind ce știu, să tac,
Să râd ca prostul, neavând motive,
Văzând poporul meu în duh sărac
Și sărăcit de tot de perspective?

Pot fi nedrept, extrem de enervant,
Pot fi numit oricum, deloc nu-mi pasă,
Nu pot să tot ascult un biet migrant
Cum spune el că știe ce-i acasă.

Închipuiții, lecții, vin și dau
Chiar și cu forța vor să ne impună,
Idei ce-i clar că din povești le iau
În fuga ce în haite îi adună.

Ce să aștept și cât să mai aștept
Oameni ce vor trăirea-n omenie?
Amarnică dornință... Prea nedrept...
Ce a ajuns azi biata Românie?

joi, 22 august 2019

Acoperire de răspuns

De n-ai fi tu, cine-ar putea să fie
Ceea ce-mi ești întotdeauna tu,
Tu, strop strengar, fugit din fantezie
Ca să-mi devină vieții clar atu?

Răspuns de-mi dai ar fi, posibil, bine,
N-ar trebui să-ncerc să îl găsesc,
Și m-aș lăsa mai mult cuprins în tine,
Spre definirea rostului lumesc.

Fiind, așa, cuprins de stăruință,
N-aș mai avea motiv de timp pierdut,
Și-ncredințat de crez și de vimoință,
În nici o luptă nu m-aș da bătut.

Nici ție multe, seara nu ți-aș zice,
Chiar de ar fi mai mult să te aștept,
Poate ți-aș fi ideilor complice
Ca să ne-avem o noapte drumul drept.

De n-ai fi tu, cine-ar putea să vină,
Să fie, zi ori noapte, ce-mi ești tu,
Tu, lacrima de soare din lumină,
Ce-mi este clipei, prin îndemn, atu?

Dacă îmi spui, n-ar fi nici o problemă,
Mi-ar fi și mai ușor să înțeleg
De ce îți sunt soluție-n dilemă,
Și mă dorești, cu totul, ca întreg?

Prin fapte, prin idei, prin amănunte,
Ți-aș arăta că tot n-ai învățat
Că-n clipa bucuriilor mărunte
Atunci sunt eu, de viață nemascat.

Un corolar de sensuri duplicate,
Timp aș avea, putând să îl trăiești,
Să mă arăt, nicicum pe jumătate,
Prin tot realul firii omenești.

De n-ai fi tu, cine-ar mai fi de față
Acestei vremi de-ntoarcere-n destin
Cu primu-i semn, la ceas de dimineață,
Când îngerii, la tine-n pântec vin?...

miercuri, 21 august 2019

Dovada despre mine

Caut aiurea prin bibliotecă,
Văd multe cărți... nu-mi vine să mai scriu,
Simțirea să mi-o pun ca ipotecă
Să pot avea, la moarte, un sicriu.

Atras am fost de știință... altă sferă
Ce-i prea văzută bilă de săpun
De cei lipsiți de minima voință
În a privi firescul oportun.

Osia lumii simt că este ruptă,
Motivu-i clar, nici drumul nu e drept,
Iar frânele, alunecând, se luptă
Cu legile ce-i sunt real concept.

Și lumea-mi spune că sunt rupt de toate,
Că important nu este ce-i știut,
E important să știi că nu se poate
Să nu te dai, chiar ca incult, bătut.

Dar chiar și-așa, tot aș mai vrea a face
Greșeala de a ști ce-i un întreg
Chiar dacă, în mod sigur, nu îmi place
Pe ignoranți să vreau să-i înțeleg.

De-aceea caut, caut cu privirea,
Și intru printre cărți ca într-un templu
În care rugăciune-mi e citirea
Ideii ce-i în drept să o contemplu.

Găsind greșeli îmi iau asupră-mi vina
Că nu am timp de-a face corecturi
În fața celor ce, visând lumina,
Caută umbra printre uscături.

Nu văd nicicum o cale de scăpare,
Nici n-am motiv alt drum de a-mi lua,
Un cineva vedea-va, la-ntâmplare,
Cărți ce s-au scris, trăind, de mâna mea.

marți, 20 august 2019

Oprire de timp

Ca un pendul sta soarele-n amiază
Când timpului tu-i porunceai opriri
Să uite că la treceri se tentează
Furându-ți astfel marile porniri.

Timp nu aveam să îl privim cum cade,
Eram, întru dorințe, mult grăbiți,
Ca nu cumva altceva să ne prade
Dându-ne-n loc idei de-mbătrâniți.

Mi-erai aproape, te simțeam fierbinte,
Arzând simțeam ca drum să îmi deschid,
Lăsând tăcute multele-mi cuvinte
Și vremea tatonării s-o ucid.

Sânii avându-i ochilor icoană
Mâna-mi pe coapse o simțeai cerând,
În tot ce ni-i condiția umană,
Calea deschisă, cum ți-era în gând.

Opreliști n-aveam cum să se găsească,
Bluza-ți era un accesoriu-n plus
Și n-ai voit ca ea să ne oprească
În a ne fi un prag lumesc, impus.

Nu te vedeam, dar te simțeam, cum, goală,
Tot mai fierbinte, drum îmi deschideai,
Ca-n clipa evidentă de răscoală,
Să fiu ajuns la poarta dinspre rai.

Nici efemerul, nici eternitatea
Nu se doreau măsură de trăiri
Când regăseam, în tine, libertatea
De-a fi pecetea dornicei zvâcniri.

Fără astâmpăr, încă doritoare
Ne-aveam tendința ce-n firescu-i joc
Punea în plan o faptă următoare
Din altă zi cu timpul stând în loc.

luni, 19 august 2019

Constatare de tăcere

De ce să știe toți ce e cu mine?...
Asta îmi spun și tocmai asta fac,
Nu spun că sunt bogat ori sunt sărac,
Nu spun că mi-este rău ori bine...

Ating idei ce dau, mereu, lumină,
În fuga-n care doar eu știu că fug,
Ori, de-i furtună, mai aprind un rug
Dând semn că am, pentru orice, o vină.

Și las vederii fapte importante
În stadiul cel mai mic, incipient
Ca cei ce vor să aibă variante
De-a crede în trecut ori în prezent.

Păstrez concretul fără limitare,
Prin amănunt să nu dau în vileag,
Nici că mi-e greu, nici ceva că mă doare,
Nici că adorm cu pasul pus pe prag.

Cui i-ar păsa de-aș da mereu de veste
Că simt, urcând, ce greu e să cobori,
Ori că, oricine, ce-i ajuns pe creste,
Știe ce-nseamnă să comiți erori?

Mi-e viața fără sprijin sau rezerve,
Fără de turme strânse-n jurul meu
Dar cu destui ce stau să mă observe
De-mi este drept al pașilor traseu.

Vorbirea chiar îmi este urmărită,
Interpretat îmi e ce scriu sau spun,
Că-n fel și chip, mereu redefinită,
Ar trebui să cred că sunt nebun.

N-am ce să fac, altfel nu-i dat să fie,
N-am cui să zic orice aș vrea să zic
Tăcerea-mi e și vis și fantezie,
Și-mi e destul, mai mult nu mă complic.

duminică, 18 august 2019

Definire de impas

Mai fac pe țărmul timpului popas
Între ce-a fost și va urma să fie,
Intrând cu dinadinsul în impas
Furat de amintiri și fantezie.

Nici nu mai știu de-al ceasului trecut
Văzându-l numărând atâtea ore
De s-a-ntrecut cu fuga-n absolut
Blamând mereu idei multicolore.

Dar între ieri și mâine e un pas
Ce, de-l mai las, înspre trecut se trece,
Și intru, cu tristețe, în impas
Când mintea, în absurduri, se întrece.

Pe când prezentul pare monoton,
Și tot trecutul plin de amănunte,
Rămâne viitorul de planton
Cu multe întrebări să se confrunte.

Cu mine însumi stau și la taifas
Când vreau să știu ce este rău sau bine,
Găsind mereu o cale în impas
În drumul dinspre mine înspre mine.

Contrând idei la gâtul lor și sar
De văd că sunt, frustrant, antagoniste,
Legându-mă de-al lumii calendar
Ca să îmi spună că și el există.

Ochii-mi arunc, destul de rar, pe ceas,
Ca nu cumva de vrea să-mi dea o veste
Să creadă că, surprins de alt impas,
Sunt totuși personaj într-o poveste.

Deplin încrezător în vise sunt,
Știind că-n el văd totul dinainte,
Chiar și decorul fiindu-i amănunt,
Știut cu multă vreme înainte.

Suntem sortiți să știm cât ne-a rămas
Din tot ce a-nsemnat prima secundă
Chiar de va fi s-ajungem în impas,
Să face universul să răspundă.

sâmbătă, 17 august 2019

Tăcut, altfel...

Nu îți mai face planuri, în idei
Nu-ți aduna nisipuri mișcătoare,
Chiar dacă lumea-i plină de femei,
Ori mai nimic nu este nou sub soare.

E poate greu, prea greu de înțeles,
Când toate par ascunse în tăcere,
Și din atâtea drumuri am ales
Un labirint cu altfel de repere.

La limitele lumii sunt atent
Și-ncerc să țin, de falsități distanță,
Ca totdeauna să mă simt prezent
Sfidând absurdul plin de aroganță.

Tot ce-i normal, prin datul omenesc,
Venit să-mi fie simplă întâmplare,
Cum l-am primit, și astăzi îl primesc,
Fără să-l strig, ca dar, la drumul mare.

Altfel, sunt eu, și-n felul meu, altfel,
Căutător prin umbre de ispite,
Nicicui exemplu, nimănui model,
În lumea cu modele definite.

Într-o tăcere fără de cusur
Las adevărul să-i găsească haină
Cei ce se cred că-mi stau, atenți, în jur
Descoperind a vieții mele taină.

Prețul tăcerii știu că îl plătesc
Prin gânduri care vin mereu spre mine,
Înlănțuite într-un dans drăcesc
Tot încercând balanțe să încline.

Prin vorba lor ajung și sus, și jos,
Ajung să-mi aflu multe neștiute,
Că de va fi să mor, să mor frumos,
Mergând, până la moarte, pe tăcute.

vineri, 16 august 2019

Noaptea în concert

În multe nopți speranțele mă cheamă
Sub panorama lunii, la concert
Când stelele visării fac reclamă
Și-i adormit al lumii țel incert.

Și-mi e plecarea, mai mereu, cu grabă,
Lăsându-mă să fiu ca un copil
Ce, neștiind lumescul, tot întreabă
Timp neavând de ducă-n inutil.

Îmi pare-a fi un fel de fantezie,
În care prea-puținul are preț
La limita căderii-n nebunie
Dublată de-al nebunilor dispreț.

Privind spre cer, în plinul miez de noapte,
Las simțul într-o clipă de răgaz
Dându-mi motiv, prin plânsul unei șoapte
Să trec de-al amintirilor zăgaz.

În lista cu erate și extreme
Stau, la vedere, unele-ndoieli
Ce par principiale teoreme
Și rezultat al multor socoteli.

Dar noaptea nu le face temenele,
Și șterge din efectul persistent
Apoi le spală ploile de stele
De orice alegoric argument.

Adorm în zori cu gândul, prins în vise,
Sedus de clipa marii veșnicii
Prin adevăruri ce îi sunt permise
Cu toată forma lor de fantezii.

joi, 15 august 2019

Ne-am fi pierdut...

Ne-am fi pierdut la primul colț de stradă
Și-am fi rămas o viață supărați
De n-am fi fost cu dor încătușați,
Și-nchiși, de viață, într-o acoladă.

Cu mersu-nsângerat de îndoială,
Tu o bastardă, eu un al bastard,
Am traversat al simțului hazard,
Negând obsesii fără de-ndoială.

Și-am tot pretins perfecțiunea sferei,
Ferindu-ne de-al clipei arivism,
Când teamători de al nopților seism,
Mulți regăseau ideea croazierei.

Ne-ar fi-ngropat tristețea-n amnezie
Și-am fi ajuns de drumuri îngropați,
Ori rătăciți, de umbre alintați,
Surprinși de-o circumspecta frenezie.

Cu palmele aprinse de sfială,
Umăr la umăr, pașii în tandem
Știind ce suntem și, concret, ce vrem,
N-au mai ținut de-a vremii socoteală.

Perfectul simplu, în fireasca-i formă,
A pus concretitudini în peceți
Și chiar trecând prin ploaia de săgeți,
Ne-a definit ca și reper de normă.

Ne-am fi pierdut pe țărm pustiu de mare,
La primul val al primei mari furtuni
Fugind de sensul clarei viziuni,
Ce ne-a unit prin marea-i întâmplare.

Și-aș fi uitat ideea în cuvinte,
Se poate chiar nu aș fi vrut să-ți spun
Că tot ce-a fost un adevăr comun
Ne va aduce doar de noi aminte.

Sub întrebări cu fald de conjunctură
Consensul clipei nu s-a dat bătut,
Din propria cenușe-a renăscut,
Punându-și chiar și mască de-aventură.

Ne-am fi pierdut în fiecare noapte,
Și-am fi ajuns, prin patimi, în declin,
Datori încă o viață, prin destin,
Și încă multe spre-mpliniri prin fapte.

miercuri, 14 august 2019

Din când în când, puțin...

Puțin vorbesc, din când, în când mai scriu,
Și chiar privirea-mi este mult tăcută,
Oricât nu cred că e deja târziu,
Această viață eu mi-o știu pierdută.

Mă simt, de-o vreme-ncoace obosit
O stare ce puțin mi-e cunoscută,
Mă simt ca și copilul părăsit
Intrat, fără să știe, în derută.

Văd ce e sus și văd și ce e jos,
Și văd aproape, mai puțin departe,
Văd ce-i urât, însă visez frumos,
Și văd cum trec și dincolo de moarte.

Dar nu-i de-ajuns, e prea puțin din tot,
Am tot ratat, din vina mea, repere,
Și-acum cu greu la capăt o mai scot,
Urcușu-mi pare mare decădere.

Văd drumul cum mă duce în zig-zag,
Spre seară-n sus, în zori spre coborâre,
De abia reușesc să trec un prag
Mizând mai mult pe marea-mi hotărâre.

Nici viața nu mi-o pun pe un tapet
S-ajungă, cumva plasă de mascare,
Luându-mi, singur, titlul de poet,
Delăsător în marea-i încercare.

Orice aș fi, puțin e important,
De eu nu pot să mă împac cu mine,
Chiar dacă sunt subiect interesant
Sau dacă ce fac eu nu prea convine.

marți, 13 august 2019

Accedere spre-nchipuire

Închipuiri sunt multe... Mulți se cred
Războinici ce dau lumilor lumină,
Cu forțele la care tot acced,
Apărători ai celor fără vină.

Mereu prezente-s morile de vânt
Ce-n umbre sunt văzute luptătoare,
Dând gândului un nesperat avânt
Înspre izbânda mult cuvântătoare.

Războiul pare scop inovativ
În pur consens cu visul de mărire,
Având un rost și-un țel prezervativ
Al neputinței de-a trăi-n iubire.

La modă sunt atâtea plăsmuiri,
Spre laudă de sine deșănțată,
Puse pe seama unor amintiri
Din vieți ce-au fost în vremuri de-altădată.

Și cât de mulți sunt regi voit uitați,
Prințese cu iubiri puțin trăite,
Cu viața de acum neîmpăcați,
Tot căutând momente potrivite.

Aceeași regi sunt, alteori, săraci,
Prințesele se știu ca vrăjitoare,
C-ajung să fie prinzători de draci,
Având puteri mereu uluitoare.

Acestei vieți sunt, tot mai mulți, datori
Cu adevăruri ce le vor uitate
Închipuindu-și că-s nemuritori,
Crezând că mor cei ce le spun pe toate.

Dar tot mai mulți se plâng că au succes
Și-i pun în spate marea decădere,
Închipuindu-l clar și în exces
Invidiat de marea lor plăcere.

luni, 12 august 2019

Absolut în adevăr

De-atâta dor am devenit tăcut,
Puține-ți spun din viața mea, săracă,
Umbrind-o cu un minim absolut
Să pot, așa, să cred că e o joacă.

Însă mi-e dor, mi-e dor de tot ce ești,
Deja dorința-mi este absolută,
Un absolut ce pare din povești
Cu forma, prin efecte, involută.

De trupul tău, de pântecu-ți rotund,
Ce-n jocul vieții, doritor, tresaltă
Voindu-se neapărat fecund,
Mi-e-același dor ce-l știi și de-altădată.

Dar cum să-ți spun și-altfel să nu-nțelegi
Că și în vis mi-apari ca o scânteie
Întruchipată de concrete legi
Cu tot ce ești ca om și ca femeie.

Chiar dacă-s toate, la-nceput, contur
Ajung să vreau și conținut, și formă,
În fapte ce, lipsite de cusur,
Să pună rostul în tipar de normă.

Iar sânii tăi, ce, fremătând, îi știu
Îndemn de faptă chiar și după faptă,
Ca să-mi tot am, de-a pururi, cale dreaptă
Și niciodată să n-ajung târziu.

Am devenit tăcut, aș zice mut,
Lâsându-mi dreptul de-a păstra cuvinte
Ce altfel mi-ar lua-o înainte,
Forțând idei de maxim absolut.

Dar că mi-e dor azi spun... Nu pot să tac,
Un dor nebun, pe viață și pe moarte,
Prevestitor de drum spre mai departe,
Ca să-i rămâi, pe totdeauna, leac.

duminică, 11 august 2019

Regret pentru întuneric

Urmele de rouă strălucesc,
Stelele spre înălțimi dispar,
Întuneric e, dar te găsesc,
Mi te dai și mi te iau ca dar.

Paturile lumii multe dorm,
Ori trosnesc lipsite de motiv,
N-am de ele timp, un dor enorm
Caută-nspre tine, posesiv.

Nici un fel de gânduri nu mai vin,
Toate au un pas bătut pe loc,
În ideea faptei ne susțin,
Și aprind al patimilor foc.

Umbrele atâtor mari păduri
Ne ascund de ochii curioși,
Ca să am vederii ochii-ți puri
Ce devin senini și luminoși.

Stau întins cu tine într-un vis
Și în ochii tăi spre cer privesc,
Acceptând că nu m-am contrazis
În contextul rostului lumesc.

Puncte cruciale, tu și eu,
Ne iubim real subconștient,
Că-n ceea ce suntem, mai mereu,
Fabricăm trecut fără prezent.

Lămpi s-au stins și neguri s-au aprins,
Umbrele sunt fără de contur,
Și te caut iar ca un învins
Ce își vrea revanșa în mod dur.

Îmi promit că tot te voi găsi,
Să te gust în cel mai clar concret,
Și, îmbrățișați, în noua zi,
Vom trăi cu-al zorilor regret.

sâmbătă, 10 august 2019

Preț pentru dispreț

Multe îți spui că știi... dar n-ai habar
Că te complici în lauda de sine
Și zbaterea îți este în zadar
Când judeci tu ce este rău sau bine.

Te vezi doar sus și definești un jos
De după cum ți-i gândul și ți-i fapta,
Crezând că ești exemplul de frumos
Ce nu privește-n stânga ori în dreapta.

Pe cei ca tine sigur întâlnești,
Sunt lângă tine-n orișicare clipă,
Și-n vorbele cu ei te risipești
Făcând de tine, în final, risipă.

Mult lăudatul pom, în fapt, de vrei,
Și cauți cale-n el de a ajunge
Chiar dacă n-ai soluții nici idei
Ce-ai să te să faci de fi-va să te-alunge.

Te-auzi și crezi că ceea ce auzi
E ceea ce spun alții despre tine,
Deși, vorbind, cu mult aplomb te-acuzi,
Prin logica ce nu se prea susține.

La mulți le zici, drept adevăr, povești
Despre un Cer ce știi că nu există,
Însă susții că tu de-acolo ești,
Și-aici mereu îți este viața tristă.

Pe neputințe pui un mare preț
Ca nu cumva să vezi că-ți aparține
Accentul pus, prin maximul dispreț,
Pe-nvățătură, ca și scop în sine.

Și timpul trece, nu mai schimbi nimic,
Știința-ți vezi perfectă, colosală,
În juru-ți vezi pe toți cu suflet mic
Striviți de-nvățătura lor banală.

vineri, 9 august 2019

Vestire de noapte plină

În curând se va-ntâmpla o zi
Ce va-ncepe simplu, anonimă,
Nelăsând să știi că-i ziua primă
Vremii ce-o avem a ne iubi.

Nu vei ști nicicum de drumul meu,
Cum se va alege din răscruce,
Când mă duce ori mă readuce
În conveniențe de clișeu.

Stelele fiind cu mult prea sus,
N-or putea să-ți dea idei ca veste,
Și-ai să fii surprinsă-ntr-o poveste
Cum, la fel, în lume, multe nu-s.

În consens, un fel de compromis,
Ne va pune grabnic față-n față,
Definind întâia șansă-n viață
Prin trăirea unei nopți de vis.

Și va-ncepe noaptea cu-amândoi,
Căutând a clipei înălțare,
Prin deplinul pas de-mpreunare,
Spre-nceputul vremurilor noi.

Dincolo de tot ce vei rosti,
Vor ieși-n lumină amănunte
Ce vor fi pe tâmplele-mi cărunte
Semn că toate, cum dorești, vor fi.

Va fi noapte, noaptea ta de vis,
Când în tine, zămislind lumină,
Îngerii se vor grăbi să vină,
Să mă știu intrat în paradis.

joi, 8 august 2019

Vara, invers

Vara aceasta mă-nvinovățește,
Mă face vinovat de-al ei coșmar,
Când prinsă de arșițe ca-ntr-un clește
Presimte că-i e rostul în zadar.

Trăiesc dureri de abdicări nedemne
În faptele ce vin ca un mănunchi
Și trag concluzii, că-s născut, pesemne,
Să am și pentru târfe un genunchi.

Mă simt și rău gândind că-s călăuză
Celor ce-și schimbă fața mai mereu
Și-n laude, prin spate, mă acuză,
Că am, oricând, un singur Dumnezeu.

Nu e de-ajuns că vara-mi poartă pică,
De derbedei mă văd mereu blamat
Când mingea la filee îmi ridică
Și cer să fiu din jocuri alungat.

Detest această vreme inumană
Ce pune pe valoare slab accent
Cu scop precis, de-a adânci, în rană
Cuțitul unui cinic accident.

Multe se vor doar simple incidente
Într-un văzduh stelar și decrepit,
Cu urmele de proști omniprezente
Ce fugăresc cuvântul nerostit.

Fac și protest că vara mai există,
Scriu contestații împotriva ei,
Puțin îmi pasă că și ea e tristă
Luată în râs de niște bieți lachei.

Miezul de zi deja e o corvoadă
Ce dă contur absurdului pervers,
Și-i îndeajuns a fi, concret, dovadă
Că toate merg cu fața spre invers.

miercuri, 7 august 2019

Relevanta suspiciune

Ce caractere, Doamne!... Ce urât
Ajunge omul când se vrea, pe sine,
Plin de omagii și, mai mult de-atât,
Văzut ca singur făcător de bine.

E timpul azi să vezi și să nu crezi
Că mare e ajunsă nebunia
Și nu mai poți deloc să te încrezi,
De teamă că ridici în slăvi prostia.

Vorbe sunt multe, prea puține spun,
Dar curg minciuni spre laudă deșartă
Despre nimicul clar, dar oportun,
Și ajutorul pornitor de ceartă.

Nu-i important nimic, nici relevant
Când prostul pe deștept îl întâlnește,
Cel mult l-arată ca extravagant
Că celălalt, ca el, nu se prostește.

Și-n spate-i se aruncă mari minciuni,
E pus la zid cu mare judecată,
Argumentat cu ploi de suspiciuni
Într-un final, mizând, și pe erată.

Umilă-i lumea ce îi vrea umili
Pe cei ce cred concret în demnitate,
Văzându-i enervanți și inutili
Dorindu-și omeasca libertate.

Deja-s puțini acei ce cred în om,
Nici omenește nu se mai trăiește,
Chiar simțu-i definit tot de atom,
Atomul e structura ce gândește...

Și-aproape e cumplita întrebare
Ce vrea, retoric, să explice clar
De ce hazardul e, în fapt, bizar
Ce pune-n evidență o-ntâmplare.

marți, 6 august 2019

Oglindă în amănunt

Așa cum vrei, poți să te vezi în mine,
Să te-nțelegi în minim amănunt,
Văzandu-mă, să te cunoști mai bine,
Și să m-accepți, în tot ce sunt, cum sunt.

Puțini sunt cei ce pot atinge cerul,
Tot mai puțini ce pot și rezista,
Când viscolul aduce-n valuri gerul,
Ce-n întuneric poate persista.

Nu-ți fie frică, nici măcar o clipă,
Nu-ți căuta motiv să te oprești,
Și nu mai face de idei risipă,
În simplitate mai frumoasă ești.

Puține-s toate câte mai contează
Când adevăru-i piedestal știut
Iar sufletul, prin tot ce ești, vibrează,
Lăsându-se cu totul cunoscut.

Privește-mă și vezi-te în mine,
Oglindă-ți sunt și nu pot înșela,
Cunoaște-mă și-ai să te știi mai bine,
Așa cum sunt, sunt oglindirea ta.

luni, 5 august 2019

Vestitor prevestitor

Din când în când, privirea-mi duc spre astre
Și-n gânduri am puterea să-mi citesc,
Iar dacă vine vremea să vorbesc,
Eu sunt prevestitorul de dezastre.

Și nu-mi prea țin cuvintele la mine,
Le-aud cum vin pe urmele de pași
Chiar dacă-n urmă-s, uneori, rămași
Cerșind, la Cer, un ajutor spre bine.

Chiar dacă simt că sufletul îmi plânge
La tot ce văd, de jos și până sus,
De veste dau că alte vremuri nu-s,
Că ura intră, la rea mulți, în sânge.

Vă știu ce vreți, și vreți să n-am putere
De tot ce va veni să vă mai spun,
Să-ncep să fiu al regelui nebun
Plăcut de cei ce caută plăcere.

Dar eu mereu încep o povestire
La timpul viitor, despre trecut,
Când vreți ascuns cam tot ce-i cunoscut
Într-un anume fel de amintire.

Eu v-amintesc, precum îmi e menirea,
Oricât vă vreți o creștere în rang,
Că timpul e suport de bumerang,
Și nu-și distrage, nici plătit, privirea.

Chiar și atunci când ceva nu se vede,
Vorbesc și nu mă tem de ce vorbesc,
Indubitabil știți că prevestesc
Un alt dezastru, dar nu vreți a crede.

Oriunde-aș fi, aproape sau departe,
Pașii mă duc, nu ocolit, ci drept,
Pe unde nici nu știu, ori mă aștept,
Aproape ori de viață, ori de moarte.

Eu nu v-aduc nimic, doar amintirea
Trecutului de care ați fugit,
V-o readuc drept lamă de cuțit
Când, din orgoliu, vă pierdeți cu firea.

Prin preambul, chiar prin puține zise,
Vă creionez conturul unui cerc
Din care să vă scot eu tot încerc,
Când voi fugiți să rătăciți prin vise.

Dar voi, mereu, vă supărați pe mine,
Chiar mă numiți un om cu suflet mic,
Sunt cel ce doar dezastre vă prezic,
Și nu vă e pe plac, voi vreți doar bine!

duminică, 4 august 2019

Presimțiri din povestiri

Ideea vieții azi e măsluită
În fel și chip, decent și indecent,
Prin puneri, în absurd, sub grav accent
De cei ce cred că totu-i o ispită.

Nuanțele de gri sunt în mișcare,
Conturul e de umbre estompat,
De a ajuns firescul un păcat
Iar gândul bun păcatul cel mai mare.

Frustrări ascunse straniu în sutană
Ajuns-au consistente presimțiri,
Răstălmăcind eterne povestiri
Cu pus de jar și-aprinsul foc pe rană.

Soluții, cu încredere deplină,
Se vând cu preț de maxime cedări
Un contul unui șir de întâmplări
Ce pot, cândva, ca vindecări, să vină.

Într-un absurd ce nu se mai oprește,
Se tălmăcesc versete și idei,
Împotrivind bărbaților femei,
Și fapte ce-s blamate vitejește.

Tămăduirea marilor probleme
Făcută-i de habotnicii supuși
Credinței că și teatrul de păpuși
Este real, în limite extreme.

Dar nimeni consistențe nu-și asumă,
Nu pune nimeni punctul clar pe i,
Iar cei ce vor pe alții-ai sfătui
Își fac din spuse singura cutumă.

Accentele-s contururi fără formă,
Toate se-nvârt în reguli fără rost,
Și-i leacul vine singur, printr-un post,
Impus cu reguli de pre-scrisă normă.

sâmbătă, 3 august 2019

Elementara recunoaștere

Iarăși e timpul cărților pe față
Altfel e totul, întru tot, pierdut,
Cu nici un viitor ci doar trecut
Și-acela prins deja în nori de ceață.

E vremea de întoarcere-n geneză,
La primul pas, la cel dintâi cuvânt,
Când toate cu putere-și iau avânt
Și nu își pun, prin îndoială, pază.

E iarăși cazul de a da vestire
Spre ceea ce acum suntem ajunși,
Chiar dacă-n ochii lumii prea ascunși,
În drumul către prag, spre nemurire.

Puțini ne știu și prea puțin se vede
Din tot ce-mi ești și ce constați că sunt
Când prin simțirea unui amănunt
Găsești motiv în viață a te-ncrede.

Chiar noi, cu noi, avem de dus o luptă,
Și-avem un altceva de învățat,
Să-mi fii femeie și să-ți fiu bărbat,
Uitând cât este lumea de coruptă.

Să nu ne fim, prin fapte, împotrivă,
Și-a nu avea, în vorbe, rost contrar,
A ne iubi, în sens elementar,
E calea de ieșire din derivă.

Și tot elementar, printr-o chemare,
Ai șansa de-a-ndrepta ce ai greșit
Pierzând orgoliul ce-l tot simți rănit
În fiecare clipă de-așteptare.

vineri, 2 august 2019

Calapod pentru urmare

Acum doar simt și spun că timpul trece,
Eu recunosc, nelimitat, că-i greu,
Că ziua așteptării e cât zece
Și ea-i prezentă, parcă, mai mereu.

Dar am idei cu sens de perspective
Și se vădesc, prin întâmplări, cu rost,
Dându-mi o mulțime de motive
Să privesc altfel ceea ce-a fost.

Clare acum mi-s căile bătute,
Prin tot ce-a fost firescul de-nceput,
Pe când lăsai să-mi fie cunoscute
Simțirile de vis deja avut.

Și dacă-atunci trecuta noapte-ntreagă
Am pus-o pe-al dorinței calapod,
Urmarea, nerămasă fără vlagă
Da semne de concretul vieții rod.

Și-ți e știut, prin tot ce se-ntrevede,
Ce va urma, și câte vor mai fi
În umbletu-ți ce clar va defini
Schimbarea ce deja în Cer se vede.

Din tot ce crezi nimic nu mai contează,
Tot ce va fi, va fi cum n-a mai fost,
În adormirea lumii vei fi trează,
Când noapții îi vei da firescul rost.

Timpul îl vezi și-l simți, și tu, cum trece,
Și simți, și-n vis, că pasul ți-i în loc,
Dar și cum jarul tinde să-ți dea foc
Să nu poți să te-mbeți cu apă rece.

N-avem ce face, altfel n-o să fie,
Azi se întâmplă doar ce e normal,
Ca să ajungă, în deplin real,
Trăită, viața, ca-ntr-o poezie.

joi, 1 august 2019

Ispititorii de comori

La malul mării vin mereu vapoare
Parcă aduse de-al furtunii val,
Și-aduc străini din marea depărtare
Cu-n fel de-a fi, concret provincial.

De când e lumea, mulți, spre cucerire,
Chiar de n-aveau nimic de cucerit,
S-au avântat, cu gândul de mărire,
Și de blazon în falduri țintuit.

Tot răscoleau, rătăcitori prin toate,
Buimaci de foame și avizi de nou,
Fară-a pricepe că-n eternitate
Nu-i nimeni sclav și nimeni nu-i erou..

Crezând mereu în șoapte de ispite
Plecau în largul mării din priviri
Găsindu-și, prin cuvinte potrivite,
Motive înspre alte ispitiri.

În fuga lor spre munți de bogăție,
Se trec, fără de vreme-mbătrânind,
Tot stăruind în marea agonie
De-a o avea altfel decât muncind.

Pe fruntea lor, brăzdată-n profunzime,
Și-n cute adâncite pe obraz,
Stă-nsemnul lipsei lor de istețime
Pus ca antet de-al mărilor talaz..

Și încă vin, din depărtări, vapoare
Gata oricând de-a încărca comori,
Furate de călcarea în picioare
A celor mari nevolnici trăitori.