La malul mării vin mereu vapoare
Parcă aduse de-al furtunii val,
Și-aduc străini din marea depărtare
Cu-n fel de-a fi, concret provincial.
De când e lumea, mulți, spre cucerire,
Chiar de n-aveau nimic de cucerit,
S-au avântat, cu gândul de mărire,
Și de blazon în falduri țintuit.
Tot răscoleau, rătăcitori prin toate,
Buimaci de foame și avizi de nou,
Fară-a pricepe că-n eternitate
Nu-i nimeni sclav și nimeni nu-i erou..
Crezând mereu în șoapte de ispite
Plecau în largul mării din priviri
Găsindu-și, prin cuvinte potrivite,
Motive înspre alte ispitiri.
În fuga lor spre munți de bogăție,
Se trec, fără de vreme-mbătrânind,
Tot stăruind în marea agonie
De-a o avea altfel decât muncind.
Pe fruntea lor, brăzdată-n profunzime,
Și-n cute adâncite pe obraz,
Stă-nsemnul lipsei lor de istețime
Pus ca antet de-al mărilor talaz..
Și încă vin, din depărtări, vapoare
Gata oricând de-a încărca comori,
Furate de călcarea în picioare
A celor mari nevolnici trăitori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu