Mă uit la telefon şi nu mai ştiu,
De ce-i tăcut şi nu dă nici un semn.
Nu-l las s-adoarmă şi încerc, să-ţi scriu
Dorinţa mea, să-ţi fie ca îndemn.
Necunoscuţi, din haos şi neant,
Îmi dau de ştire, despre un nou joc;
E jocul lor, eu ştiu că important
E să aprind, acum, al vieţii foc.
Şi-ţi scriu de toate... Poate-ntr-un cuvânt
Adun dorinţa marii împliniri,
În care pun al vieţii legământ,
Ca un atu al veşnicei iubiri.
Se sinucide timpul, strepezit,
Mereu presat, de gândul revanşard,
Când totul e un adevăr ciuntit
Şi mii de ochi privesc, de după gard.
Mă uit spre telefon, întrebător,
Şi-ncerc să înţeleg de ce-i tăcut;
E derizoriu, ştiu, dar îmi e dor
Să cred că am şi un apel pierdut.
Cu un respect, ce n-ar avea motiv,
Îl ţin cu mine, parcă-l ocrotesc;
Deşi, câteodată, primitiv,
L-aş arunca, să nu îl mai găsesc.
Dar nu mă lasă... Gândul e doar gând...
Prin el mi-aud, deja, paşii mergând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu