Spun şi eu câte o vorbă
din tot ce-mi mai amintesc,
Spun ce ştiu... Ştiu că am dreptul
de-a avea destin lumesc,
Nici de Dumnezeu n-am teamă,
căci nimic nu înfloresc,
Doar de mine mi-e ruşine
că nu spun tot ce gândesc!
Spun, în rânduri îmbrăcate
cu o haină de decor,
Că, oricât de mare-i gerul,
stelele pe cer nu mor,
Că orice trecut rămâne
o poveste-n viitor
Şi nu-mi bat gura degeaba
doar de dragul vorbelor.
Ştiu mai multe decât poate
orice om a fi-nvăţat,
Şi n-o spun ca sa mă laud,
nu-mi asum acest păcat,
Dar nu mi-am uitat trecutul,
ştiu cam tot ce s-a-ntâmplat,
Şi aşa văd ce urmează,
care drum e de urmat.
Scriu când pot, pe apucate,
n-am acelaşi stil mereu,
Fac din viaţă o poveste
dar evit a spune “eu”,
Mă opresc a spune totul,
deşi recunosc, mi-e greu,
Să nu stric o rânduială
dată de la Dumnezeu.
Din trecuturi fac o punte
către ce va fi apoi,
Nu mă miră întâmplarea
de-a-nţelege-altfel pe “doi”,
Nici când viaţa mea e drumul
pe covor ori prin noroi,
Dar mereu rostesc pluralul...
Şi în gând mereu spun “noi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu