Multe vorbe mi se pun în spate,
Multe întrebări şi-ar vrea răspuns...
Unii-mi spun că stau prea mult ascuns,
Unii că am timp să fac de toate...
Timp nu am să pot cumva răspunde
Gândului ce-mi cere să-l ascult...
Chiar şi el îmi spune că-i prea mult,
Tot tăcând n-am să ajung niciunde.
Însă încă tac şi n-am cuvinte
Să vorbesc despre acest prezent
Căruia îi sunt acum absent,
Fiindcă simt că mult prea mult mă minte.
Pasul nu mai vrea să spun că merge
Înspre ceva ce îşi spune ţel...
Nu-şi mai vrea să ştie că-i fidel
Umbrei care chiar şi urma-i şterge.
Mi-aş dori să cred că-i schimbătoare
Lumea celor ce mereu vorbesc,
Chiar aş vrea o dată să greşesc
Când nu cred că ceva-i nou sub soare.
Îmi e clar că n-am ce mai alege,
Nici un orizont nu mai e clar,
Cei ce-nvaţă-nvaţă în zadar,
Nedreptatea-şi face a ei lege.
Sunt absent din propria mea viaţă,
Simt povara de a fi în plus...
Ce să spun...? Am spus ce-aveam de spus...
Nu-mi pot vinde vorbele la piaţă...
Dacă-s preţuite, nu îmi pasă,
Le-am lăsat în voia tuturor...
Încă-s mulţi cei care cred ce vor...
Prea puţini că eu nu spun “acasă”...
Şi sunt mulți cei care au măsură
Care ia în seamă pe făptaş,
Tot mai mică pentru nevoiaş,
Mare pentru cel doar bun de gură.
M-am ascuns în propria-mi tăcere
Ca, tăcând, să pot privi în jur,
Şi-ntr-un fel din timp să nu-mi mai fur,
Renegându-mi propria durere.
Vorbe multe mi se spun prin spate,
Multe întrebări se pun pe-ascuns,
Tac şi-mi e tăcerea un răspuns
Ca să le cuprindă ea pe toate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu