Cu lumea greu mai cad la învoială
Nu prea mai simt ceva ca bun comun,
Reperele-mi sunt puse la-ndoială
Şi altele, mereu, mi se impun.
Nu mă-nţeleg, de multe ori, pe mine,
Când îmi impun să fiu mai concesiv,
Şi să gândesc că totuşi e mai bine
Să fac tăcerii drum intempestiv.
Departele îl văd tot mai departe,
Şi adevărul spus doar prin ocol,
Sau evocat succint în câte-o carte
Când cei fără control se dau de gol.
Nu îmi găsesc, deloc, chiar vagi motive
De-a fi, cu orice faptă, indulgent,
De-a accepta, minţind, superlative
Ce dau menirii rost adiacent.
Prea vechi idei, de mulţi, de mult uitate,
Le am, le ţin, şi încă mi le-asum,
Chiar şi atunci când mulţi vor să-mi arate
Că prea puţini mai merg pe-acelaşi drum.
Nu pot să-nvăţ a deturna destine,
De-a face orice faptă cum vreau eu,
De-a spune eu ce-i rău şi ce e bine,
Uitând că toţi avem un Dumnezeu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu