De mult nu am mai scris o poezie,
Ca să mai ştiu cum e normal să scrii,
Cum e să simţi sub mână o hârtie
Şi ei să-i laşi un gând ce tu ţi-l ştii.
Să-i pun în seamă marea datorie
De a păstra şi tot ceea ce-i şters,
Al clipei plâns ori fuga-n fantezie,
Când în oglinzi priveam, firesc, invers.
Şi ea să-mi fie, cândva mărturie,
Că timpului nu m-am lăsat pierdut,
I-am dat curaj în toate să mă ştie,
Să nu îi fiu doar umbră din trecut.
Chiar dacă leneveam, în apatie,
Mă îndemna să scriu, să nu mă las,
Şi îmi dădea idei, cu dărnicie,
Făcându-mă, de vis, să fiu atras.
Scriam, candva, cuprins de frenezie,
Simţind hârtia pavăză şi scut,
Şi mi-o aveam izvor cu apă vie,
Când gândul mi-era salt în absolut.
Scriu şi acum, dar nu-s în armonie
Decât cu timpu-n care toţi trăim
În care viaţa-i doar o agonie
Uitând să fim ceea ce-i dat să fim.
De multe ori, mă simt, fac alergie
La adaptarea mea în modernism,
Aş vrea să scriu... dar nu-mi prea vine-a scrie,
Chiar scrierea îmi pare un sofism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu